Dar am aflat cu această ocazie ce înseamnă romanul picaresc și cum este el specific literaturii spaniole și deși apare poza lui Don Quijote la explicația genului, totuși Cervantes nu a scris un roman picaresc, ci unul modern. Mi-am propus să recitesc în original câteva din marile romane ale literaturii hispanice și poate și ceva poezie. Dar gata cu aroganța.

Mi-a plăcut mult cartea asta, este o aventură neverosimilă a unor personaje de bâlci (femeia care aruncă cu cuțitul, uriașul care nu vorbește dar care în secret era super faimos, cantorul fără voce, etc) într-o lume pe care autorul o ironizează puternic dar cu înțelegere, cu un fel de compasiune față de ceea ce pare mai presus de puterea sau înțelegerea personajelor. De fapt asta m-a impresionat cel mai mult, senzația că istoria este o bestie teribilă, că soarta se rostogolește implacabil peste toată lumea și orice nenorocire ți s-ar întâmpla, majoritatea se aștepta la ceva mult mai rău. In lumea asta a noastră in care ne simțim entitled to happiness și ne revoltăm indignați când primim vreo carte proastă, este de neînchipuit să ai o viață în care un șir de nenorociri este norma și moartea nu e ceva atât de îngrozitor că scapi de toate.

Totuși cartea nu este lacrimogenă decât pe alocuri, in general este super amuzantă într-un fel auto-depreciativ. Fiecare personaj are momente de ridicol, poate mai puțin cel principal, care e de fapt cel mai puțin uman, fiica măcelarului este ca un duh care controlează viața și moartea celorlalți.

Sunt multe istorii ale personajelor, toate au un pic de background și au primit momentul lor de glorie (sau de umilință), sunt oarecum la grămadă, dar scrise foarte, foarte bine. M-a descumpănit un pic această carte, mi-a fost greu să o apuc de undeva și să o încadrez, dar mi-a placut mult, mult.