Zăpezile de altă dată

Titlu: Iernile sufletului

Autor: Katherine May

Editura: Nemira

Nici anul ăsta nu am avut propriu-zis iarnă, și nu mă refer doar la feria cu zăpadă (nici din aia n-am avut), ci mai ales la iarna aia tristă, exasperantă, cu frig, incomodă, gri și mocirloasă, care mă îmbrâncea să mă bucur de orice cană de ceai, de un colțișor cald, de o rază rătăcită de soare. Iarna care crezi că nu se mai termină și care te face să plutești când, neașteptat, se termină totuși și începe balamucul cu mărțișoarele.

Când e cald e greu să fii trist, eu cel puțin am impresia că irosesc energia solară și că mai bine amân tristețea pentru zilele cu ploaie. Așa că am luat cartea asta să o citesc în anotimpul adecvat, indiferent dacă mă cam încurcă încălzirea globală.

Mi-a plăcut mult, este o colecție de eseuri /memorii organizate pe luni, începând cu prologul din septembrie și terminând cu dezghețul din martie. Este și despre iarna climatică, dar mai ales despre iarna sufletului, așa cum îi spune și titlul. Cu toții trecem prin perioade mai întunecate care pot sa dureze cât o iarnă sau cât multe ierni la un loc. Uneori ni se pare că viața noastră așa va fi mereu, alteori chiar ne dăm seama că e doar un sezon, dar mai niciodată nu ne vine să ne așezăm în el cu calm și să-l petrecem în tihnă și self-care. Dacă avem energie ne luptăm, ne prefacem că nu există, îl alungăm ca pe un fum care ne intră în ochi și de asta avem lacrimi, nu, nu e nimic trist. În realitate este o perioadă pe care, la fel ca pe iarna meteorologică, e mai bine să o îmbrățișăm decât să încercăm să o desființăm. Să ne dăm ceea ce avem nevoie în sezoanele reci ale vieții noastre, să ne protejăm cu un pic de căldură suplimentară, să ne punem listele și planurile și obiectivele deoparte și să ne cuibărim undeva în siguranță. A te refugia înseamnă să-ți dai timp să te vindeci, fără să te forțezi să fii tot timpul în frunte și să demonstrezi că ești tare ca piatra și iute ca săgeata.

Acum că nu le mai am, mi-e dor rău de iernile astea aspre, care îți dau pretextul să te scufunzi un pic în tristețea pe care ai adunat-o în restul anului, și să vezi dacă te mai ridici.

Comedia umană, varianta de tolbă

Nici nu mai țin minte când am început să citesc această carte, dar mi-a luat mult să o termin pentru că am tot început altele. Nu m-am chinuit, dar ceva nu s-a lipit de mine în prima jumătate.

Titlu: Fiica măcelarului

Autor: Yaniv Iczkovits

Editura: Humanitas

Dar am aflat cu această ocazie ce înseamnă romanul picaresc și cum este el specific literaturii spaniole și deși apare poza lui Don Quijote la explicația genului, totuși Cervantes nu a scris un roman picaresc, ci unul modern. Mi-am propus să recitesc în original câteva din marile romane ale literaturii hispanice și poate și ceva poezie. Dar gata cu aroganța.

Mi-a plăcut mult cartea asta, este o aventură neverosimilă a unor personaje de bâlci (femeia care aruncă cu cuțitul, uriașul care nu vorbește dar care în secret era super faimos, cantorul fără voce, etc) într-o lume pe care autorul o ironizează puternic dar cu înțelegere, cu un fel de compasiune față de ceea ce pare mai presus de puterea sau înțelegerea personajelor. De fapt asta m-a impresionat cel mai mult, senzația că istoria este o bestie teribilă, că soarta se rostogolește implacabil peste toată lumea și orice nenorocire ți s-ar întâmpla, majoritatea se aștepta la ceva mult mai rău. In lumea asta a noastră in care ne simțim entitled to happiness și ne revoltăm indignați când primim vreo carte proastă, este de neînchipuit să ai o viață în care un șir de nenorociri este norma și moartea nu e ceva atât de îngrozitor că scapi de toate.

Totuși cartea nu este lacrimogenă decât pe alocuri, in general este super amuzantă într-un fel auto-depreciativ. Fiecare personaj are momente de ridicol, poate mai puțin cel principal, care e de fapt cel mai puțin uman, fiica măcelarului este ca un duh care controlează viața și moartea celorlalți.

Sunt multe istorii ale personajelor, toate au un pic de background și au primit momentul lor de glorie (sau de umilință), sunt oarecum la grămadă, dar scrise foarte, foarte bine. M-a descumpănit un pic această carte, mi-a fost greu să o apuc de undeva și să o încadrez, dar mi-a placut mult, mult.