Chiar dacă nu m-am regăsit în intensitatea schimbărilor ei de dorințe și perspectivă, mi s-a părut că îmi vorbește într-un mod foarte personal, despre multe lucruri: relația cu părinții, cu partenerul, cu prietenii, cu copiii (proprii și ai altora), cu casa în care trăiești, cu cartierul tău, amintirile din copilărie și modul în care te influențează. Ella, personajul principal, văzută de la suprafață, nu pare o femeie puternică, pare oarecum nevrotică, trece ușor de la agonie la extaz, visează la cai verzi pe pereți și e mereu dezamăgită. Interpretează greșit aproape tot ce i se întâmplă și trăiește mult în lumea ei. Dar oare dacă trecem de aparențele adunate și coerente, nu asta se întâmplă în capul multora dintre noi?

Un aspect neglijat în carte este cel profesional. Sigur, cartea nu trebuie să scrie despre tot, dar într-un fel pare că era important ce face și cine este ea profesional, de altfel și titlul cărții vine tot din zona asta. Dar din monologul ei interior și din preocupările ei zilnice munca lipsește aproape complet. Ajungi să te întrebi ce face toată ziua, atunci când nu are grijă de copil și nu e preocupată de gândurile și visurile ei. Poate că m-a frustrat în mod special această lipsă pentru că pentru mine munca a fost un element important, și pozitiv și negativ, în toate momentele dificile ale vieții. Aici am simțit că e ceva incomplet.

Referințele mitologice și religioase, care sunt evidente în carte, au fost pentru mine mai mult informative decât transformative. Nu am cultură în sensul ăsta și grandiosul acestor metafore îmi scapă. Am rezonat mai mult cu metafora vulcanului / cutremurului care rupe o lume în două și distruge o întreagă civilizație. Alta se construiește pe ruine și nu este nici mai bună, nici mai rea decât cea dinainte. Mi-am mai cumpărat o carte de Zeruya Shalev, se cheamă Durere, mi-a spus o prietenă că este și mai bună. Poate îmi iau apoi și volumele care au precedat Thera.