Lună: martie 2023

O zi, și încă o zi, și încă o zi

Am citit această carte în paralel cu My Year of Rest and Relaxation, și am terminat-o un pic după. Una rece, una caldă. Asta e cea caldă. De câte ori aveam nevoie de o doză serioasă de speranță și optimism, adică în fiecare zi în care citeam din cealaltă carte, mă tratam cu câteva zile din jurnalul lui Shaun Bythell, un librar adevărat din Scoția, care are o librărie de cărți vechi ce merită vizitată la toamnă când plănuiesc să fiu prin zonă.

Titlu: Jurnalul unui librar

Autor: Shaun Bythell

Editura: Pandora M

Pe lângă personajele savuroase și evidentul simț al umorului cu care scrie Bythell, ce m-a atras la cartea asta și m-a făcut să le comand și pe următoarele este faptul că arată felii de viață, cu ce conține ea în mod normal: zile mai amuzante și zile mai plictisitoare, oameni normali cu tot felul de grade de ciudățenie, bucurii și dezamăgiri mărunte, muncă, uneori interesantă, uneori repetitivă, zile în care suntem mulțumiți și zile în care facem bălării pe care sperăm că nu le-a văzut și nu le-a auzit nimeni.

Și peste toate, o pace și o acceptare, adevărat, ajutate de un pic de sarcasm, dar totuși în pace și acceptare. Habar nu am dacă nu cumva omul o trăi vreun tumult interior și viața lui adevărată o fi mai ceva ca telenovelele sud-americane, dar din carte asta reiese: că azi e doar o zi printre altele. Bună, rea, suntem în ea, o trăim, se termină și vine alta.

Cu toată literatura și resursele care te împing de la spate să trăiești în prezent (sau te fac să te simți mizerabil pentru că nu-ți iese), cartea asta fix asta ilustrează: cum e să trăiești în prezent, chiar dacă, sau mai ales dacă, prezentul nu este ca în filme, nu are glamour sau excitement (deși câteodată are).

Mai termin din ce cărți mai am începute, și le iau la rând și pe celelalte ale lui Bythell, deși mă tem un pic să nu se strice vraja.

Somn și de la capăt

Cred că titlul ăsta reprezintă visul aproape întregii populații feminine pe care o cunosc. Inclusiv al meu. Recunosc, de asta am cumpărat-o. Am văzut-o prima oară acum vreo doi ani în magazinul muzeului Freud din Viena, mi s-a părut un semn, eram foarte obosită, dar nu am cumpărat-o atunci, venisem doar cu bagaj de mână și aveam deja prea multe lucruri.

Titlu: My Year of Rest and Relaxation

Autor: Ottessa Moshfegh

Editura: Penguin Random House

E o carte bună, am constatat surprinsă, deși am găsit-o oarecum antipatică. Nu știu de ce (și în ciuda notiței de pe copertă), dar am tot crezut că e scrisă într-un acces de inspirație, din întâmplare, și că autoarea nu poate fi o autoare serioasă. Nu mai știu cine a spus că aproape oricine are o carte în el, dar puțini oameni au două sau mai multe. Apoi am aflat că Ottessa Moshfegh a mai scris vreo trei cărți înainte și vreo două după, deci nu e o carte bună din întâmplare și apoi nimic. Sunt curioasă, am de gând să mai citesc una, două, pentru că am rămas cu niste nedumeriri, am fost foarte distrasă de subiect.

Prima parte a cărții m-a enervat și m-a întristat. Dacă ideea era să arate ce viață fără rost ducea fata asta în New York, a reușit. Doar că problema nu părea a fi doar viața ei, ci toată viața ei și cea din jurul ei. New Yorkul, într-un sens, sau ce reprezintă el. Sincer, făcând abstracție de drama ei personală, doar faptul că trăia viața pe care o trăia mi se pare suficient motiv de sinucidere, nu doar de un somn prelungit. Citind poveștile ei de la galerie mi-au amorțit toate speranțele în posibilitatea unei existențe cu sens. Brr.

E clar că terapia prin somn era contra durerii și, de la un punct încolo, urmărea căutarea sensului. De ce somnul ar ajuta in sensul ăsta, eu sunt ultima persoană care să se întrebe și, după ce m-am alintat un pic cu ideea unui somn de un an de zile care să mă reseteze, mi-am amintit că nu e cazul sa fiu invidioasă, am avut deja my year of rest and relaxation, in condiții ciudat de asemănătoare. Minus psihiatra excentrică, un personaj secundar de tot deliciul.

Finalul a fost previzibil de la un anumit punct. Cel puțin partea cu 9/11. Modul în care a funcționat resetarea m-a cam dezamăgit. Per ansamblu, finalul a fost sub așteptări, aproape plictisitor de normal față de delirul farmaceutic și existențial de până atunci. Dacă asta a fost ideea, meh, da, realitatea nu e glamoroasă, dar după ce ai creat niște așteptări nu merge să o dregi doar cu cărți citite în parc la soare. Dpdv artistic zic, că în lumea reală fix așa merge.