Aveam ceva speranțe de la această carte, dar pe măsură ce înaintam cu cititul mi se părea din ce în ce mai tare că am mai citit-o, sau am mai citit ceva similar, sau am văzut filmul.

Titlu: Femeia în fața oglinzii

Autor: Eric-Emmanuel Schmitt

Editura: Humanitas

Cartea e scrisă abil, de cineva care se pricepe să meșteșugească povești și apoi să le lege unele de altele. Conține câte ceva pentru fiecare: ceva glam, ceva erudiție, ceva misticism, nu-i lipsește niciun ingredient. Sau poate are prea multe. Am apreciat ce a vrut să facă, dar rezultatul nu m-a zguduit masiv. Cred că dacă încerci să spui prea multe, nimic nu iese în evidență. Sunt trei povești ale unor femei din trei epoci diferite, care până la urmă, previzibil, se leagă. Poveștile trecute mi-au părut mai bine scrise. Cea contemporană este o caricatură pe care o poți găsi în orice tabloid. Poate și celelalte ar părea la fel contemporanilor lor.

Cartea explorează tema femeii care nu dorește să se conformeze canoanelor vremii ei, care în trecut (mai apropiat sau mai îndepărtat) par a fi să te măriți și să faci copii, iar în prezent nu este clar care sunt, mie îmi pare că personajul din prezent este un stereotip al vedetei idealizate: cea care este o actriță inspirată și pătrunsă de duh, dar o persoană reală promiscuă și pururi drogată. Nu văd cum, în afara cazului în care canalizează vreun duh sfânt, cineva care nu are nicio maturitate emoțională poate emula trăiri la care nu are acces în propria realitate.

Ce m-a făcut să visez cu ochii deschiși a fost beghinajul din Bruges, unde femeile locuiau singure într-o comunitate laică, separate de oraș. Oare acest lucru ar mai fi posibil astăzi? Comunitatea, vreau să spun. Cu greu îmi pot imagina. Și nu era o comunitate bazată pe sporovăială, care probabil n-ar fi rezistat mult. Mi-ar plăcea să citesc mai mult despre asta.