Lună: iunie 2022

Precum „katchkavalul”, nu chiar de necitit

Titlu: La lumière était si parfaite

Autoare: Carène Ponte

Editura: Pocket

Nu credeam că reușesc să termin această carte în prima mea vacanță singură cu copiii, dar într-o zi a făcut fiu-meu o toxiinfecție și am stat în cameră, așa că am bifat.

Începutul m-a evervat la culme, cartea e ușurică, de vară, nu aveam așteptări uriașe în afară de a-mi reaminti un pic subjonctivul și si conditionnel. M-a enervat pentru că sunt multe locuri comune și aș vrea câteodată să mă regăsesc un pic în ele, precum tonele de cititoare care lasă review-uri de vis pe toate site-urile. Dar nu, mie îmi venea la fiecare pas să mă indignez și să contrazic pe cineva.

Deci, despre ce este vorba? Despre o femeie de patruzeci de ani care se ocupă de casă și copii și plânge la reclame la lipici de parbriz. Până aici, nimic anormal. Da, multe societăți mai au pași buni de făcut până să recunoască munca domestică ca pe o muncă reală, care necesită efort, planificare, skilluri, etc. Dar cum e când faci munca asta în plus față de job? Da, am empatizat cu Megg când s-a luptat cu corvoada de a schimba așternuturile la paturi, dar bănuiesc că și femeile care muncesc 8 ore plus pe zi schimbă așternuturile la paturi, nu? Ok, poate nu storc portocalele în fiecare dimineață, dar, ca una care a avut exces de portocale lunile astea, am aflat că sucul e bun și a doua zi, ba chiar și a treia, nu e precum cafeaua, să-l faci în fiecare zi. Dusul și luatul copiilor de la școală nu e o plăcere, dar de la o anumită vârstă te aștepți să reușească singuri, nu? Și apoi ce m-a enervat este ce repede a virat această doamnă delicată și sensibilă care nu îndrăznea să răsufle contra familiei către niște texte și atitudini pe care mi-ar fi prins bine să le fi avut la mine acum ceva vreme, dar nici acum nu cred că simt atâta îndreptățire să le debitez. Bine, în mod normal i-ar fi luat 3 – 5 ani și o mică avere la psihoterapeut să ajungă acolo dar totuși cartea trebuia să-și facă loc în geanta de plajă, nu pe raftul cu Balzac.

Ca să nu mai zic de povestea călătoriei, care se sprijină mai multe pe ipoteza ignoranței cititorilor în materie de geografia de la est de Italia, decât pe vreo documentare serioasă. Nu m-am bălăcit pe tot litoralul bulgăresc, dar bag mâna în foc că Marea Neagră e tot neagră peste tot iar dacă vrei apă transparentă și turcoaz ca în Mediterană, acolo trebuie să te și duci. Însă cel mai tare m-a atins descrierea katchkavalului – o brânză bulgărească, aflăm, cam ca gouda, dar mai fadă, totuși nu de nemâncat. Râdeam eu de verii mei că primesc pachete cu mâncare de la părinți de parcă Europa nu a mai văzut salam și biscuiți până să emigrăm noi, dar acum că-mi trimite mama cașcaval prin curier, nu pot decât să spun cu obidă că autoarea a nimerit perfect descrierea acestui roman: e ca o carte bună, dar fadă, dar totuși nu de necitit dacă nu ai altceva. Iar despre cașcaval, numai de bine.

Spre țara făgăduinței

Povestesc cu o prietenă despre această carte și mă întreabă: cu toate nenorocirile care se întâmplă lângă noi și de multe ori chiar nouă, cum de mai pot să citesc așa ceva? Cărți despre copii și foamete. Și recunosc că pot să le citesc tocmai de asta. Pentru că pune lucrurile în perspectivă. Pentru mine. Nu pentru războiul care se întâmplă aproape de locul pe care îl consider și eu acasă, chiar dacă acum sunt foarte departe de el. Nu e vreo mândrie să recunosc, dar dacă citesc despre cum altora le e sau le-a fost rău, îmi amintesc mai abitir cum îmi e mie bine. Și îmi amintesc de ceea ce am: haine, casă, mâncare, precum și mii de alte lucruri drăguțe, dar dispensabile.

Titlu: Trenul spre Samarkand

Autoare: Guzel Iahina

Editura: Humanitas

Observ cu această carte că există un nou fel de roman, care cumva combină narațiunea cu jurnalismul. Unde am mai văzut asta recent? A, aici. Poate pentru că jurnalismul a cam dispărut din outleturile lui normale, unde a fost înlocuit de fiction senzaționalist. Așa că s-a insinuat unde a putut. Sau poate a existat acest tip de roman întotdeauna, dar acum l-am descoperit eu.

O poveste neagră dar plină de speranță, cu un mesaj de genul vremurile sunt grele, dar există oameni buni peste tot, dar eu mă întreb, chiar așa o fi? Nu sunt naivă să-mi închipui că dacă ar exista atâția oameni buni, n-ar mai exista situațiile negre. Am văzut cu ochii mei nenumărate circumstanțe în care o mulțime de oameni individual bine intenționați și cu neuronii la ei au produs un rezultat colectiv inimaginabil de prost. Sau poate nu este despre oameni buni, în sine, ci despre cum oamenii pot face și lucruri bune. Și lucruri îngrozitoare, dar și lucruri bune, poate pentru că speră să-și spele păcatele în felul ăsta. Dar dacă nu ar avea păcate, ar face ei lucruri bune? Dumnezeu știe.

Mi-au părut interesante personajele cărții: cele două personaje principale masculine și cele două personaje principale feminine. Rațiunea și simțirea. Mama Rusia care te iubește dârz până la moarte și Habarnam douăzeci de ani mai târziu. You love to hate them. Celelalte două personaje sunt mai puțin arhetipale dar oarecum mai politice. Cineva care a coborât, cineva care a urcat. Oameni diferiți, cu suferințe incredibile, care s-au întâlnit pe un tărâm comun pe care nici unul nu și l-ar fi imaginat în viața lui dinainte. Câteodată mă întreb dacă nu cumva trăim și noi fix asta, viața „dinainte”. Cu toate problemele noastre, majoritatea mărunte, toate plângerile în care ne scufundăm, toate neplăcerile, uităm să ne minunăm ce dar minunat este să te poți bucura de primăvară, să ai timp liber, să explorezi natura, să râzi împreună cu ai tăi.