Pe copertă scrie Citiți acest roman. Este balsam pentru suflet. Așa a spus Ludmila Ulițkaia despre această carte, și așa și e. De mult n-am mai plâns citind o carte, dar nu de tristețe sau revoltă, ci de cât de frumoasă este, chiar dacă e în ea și multă tristețe.
Am evadat din oraș pentru câteva zile pentru că îmi doream să văd mai mult verde în fața mea, să ies din casă și să fiu pe iarbă, să mă pot plimba prin pădure – deși încă nu mă pot obișnui cu ideea că aici nu există animale periculoase, nu e nevoie să-ți faci privirea roată la fiecare colț și foșnet, m-aș relaxa și bucura de mirosul extraordinar al pădurii, dacă aș putea..
Multă lume va rezona cu gândul unui trai mai simplu, aproape de natură, dar cred că e o iluzie. În câteva zile, o săptămână, două, tot ce faci e să evadezi de unde îți petreci viața în mod normal, te bucuri de lucruri prin comparație cu ce ai sau nu ai în viața cealaltă. Mie pădurea îmi pare un decor. Respir și mă mir de aroma ierburilor și eucaliptului, dar nu sunt propriu-zis acolo. Îi fac poze, e un peisaj. Mă străduiesc să fiu prezentă, dar nu sunt. Cum aș putea să fiu așa, instant? Cred că e nevoie să investești ceva timp într-un loc ca să devină suficient de familiar, să te simți aproape de orice ar avea el special.
Lăsând la o parte toată schema cu natura și traiul simplu, ce face ca această carte să fie un balsam este modul firesc în care oamenii se sprijină unul pe altul și stau împreună prin încercări de neimaginat.
Citind această carte, m-am simțit un pic ca în Zuleiha.. și un pic ca în Laur (despre care constat că nu am scris, de rectificat). Ca și cum toate cărțile astea vin de pe același tărâm, iar cine le captează prinde doar niște frecvențe de vibrații, dar ele sunt din același loc, în care lucrurile îngrozitoare nu sunt senzaționale, oamenii sunt în mod simplu ei înșiși și vremea curge și se intersectează când și când cu miracolul.
Am pus-o la îndemână, să o recitesc atunci când nu mă simt în apele mele și am nevoie să-mi aduc aminte cum e viața de fapt.
Am citit la clubul de carte bestsellerul Kim Jiyeong, născută în 1982, de Cho Nam-Joo. Deși sunt născută ceva mai devreme, povestea vieții lui Kim a rezonat în multe părți cu povestea mea și a colegelor mele de generație. E o carte pe care o dai gata într-o după-amiază și are ceva neajunsuri, de exemplu elementele oarecum fantastice care nu au propriu-zis o finalitate (deși o semnificație au).
Este o carte despre femei sud-coreene din mai multe generații care încearcă să meargă pe lângă restricțiile societății, dar și pe lângă cele pe care societatea le-a plantat așa de bine în capul lor că au devenit proprii, ca să aibă o viață mai bună și, deși e un cuvânt utilizat până la epuizarea sensului, mai autentică.
E bine să ai un pic de perspectivă, așa cum am eu acum asupra vârstei de 20 – 30 ani, dar și mai bine e să o folosești la ceva. Deocamdată cred că sunt în perioada nostalgică. Nu mi-e dor de ce am făcut (și am făcut o grămadă, și bune și rele, noroc că nu exista social media și puteai să le uiți liniștit), ci mai degrabă sunt nostalgică după ce nu am făcut. Nu în sensul că îmi pare rău că nu am bătut cluburile, de altfel în perioada aceea nici nu visam să-mi permit așa ceva, dar regret că nu am avut un plan, o strategie de viață sau ceva asemănător. Strategia mea era mai degrabă să mă bazez pe noroc sau baftă (după cum traduc dicționarele serendipity), deși nu mă consideram o persoană norocoasă și nimic nu s-a schimbat în acest domeniu. Sau, deși religia nu a făcut parte din educația mea mai departe de nunțile și botezurile obligatorii, mă bazam pe filosofia că eu îngrijesc grădina, dar ce iese e o surpriză asupra căreia nu am nicio influență. Cu alte cuvinte, o persoană de proces, nu de rezultat. Asta îmi reiese acum, în retrospectivă, că atunci la fața locului toate testele de personalitate spuneau că nu există persoană mai result-oriented decât mine și mă recunoșteam 100%. Însă erau rezultatele imediate, ale proiectului, nu cele pe termen lung. Obiective din astea nu am avut decât din zona celor din filmele romantice de duzină pentru serile de familie în preajma Crăciunului, doar că finalul nu a fost cel așteptat. Surpriză, surpriză. Anyway, în loc să mă străduiesc atât să fac ce trebuie, aș fi făcut mai bine să mă focusez pe a obține ce vroiam. Doar că asta nu e posibil atâta vreme cât educația ți-a plantat în cap că 1. asta vrei, să faci ce trebuie, 2. chiar dacă nu vrei, asta ar trebui să vrei, 3. dacă vrei cumva altceva și ți-ai dat seama ce, e grosolan să-ți urmărești direct obiectivul, ca orice sălbatică necivilizată, lucrurile nu se obțin decât indirect, în timp ce cânți la pian, culegi floricele și te prefaci că nu te interesează.
Revenind la carte, citeam undeva că autoarea și-a dorit să pornească o dezbatere, lucru pe care înțeleg că l-a reușit, bravo ei, dar cred totuși că putea să ia o decizie mai clară între un eseu bine documentat (cartea are și referințe statistice și note de subsol) și un roman (cu toate așteptările de rigoare legate de personaje și intrigă), iar dacă s-a decis pentru a doua variantă, să nu fie ca un film de Quentin Tarantino în care apar vampiri dar nu e clar de ce. Oricum, talent există, idei există, poate urmează și ceva mai substanțial.
Cât despre subiectul transversal al cărții, misoginia omniprezentă a lumii noastre, cred că mai importantă decât cea instituțională este cea din familie, în care fetele sunt puse să servească tații și frații, în care oricât ar munci femeile, tot invizibile sunt, în care când bărbatul vine acasă de la muncă se odihnește, iar când vine femeia acasă de la muncă pune rufele, strânge rufele, planifică concediul, verifică temele (sau le face), gătește / pune / strânge masa, face ordine, pregătește cămăși, uniforme etc. Iar această situație, în experiența mea, este perpetuată activ de femeile din familie. De câte ori nu am auzit: Da lui i-ai pus de mâncare? Spune-le copiilor să fie cuminți că o fi obosit de la muncă! Vai, tușește, i-ai făcut un ceai cu lămâie? Nimeni nu l-a întrebat vreodată pe el dacă mi-a pus ceva de mâncare sau dacă s-a asigurat că eu mă pot odihni. Ceai cu lămâie, nici nu se pune problema, și de pe marginea gropii sunt în stare să-mi fac singură. Sigur, asta se petrece în societățile cultural predispuse la așa ceva, în care rolurile sunt distribuite bazate pe gen. Dar este incredibil de trist că femeile în loc să-și elibereze fiicele, se transformă, atunci când vârsta le permite, într-un instrument adițional de opresiune, după principiul eu am tras destul, dacă nu mai sunt victimă nu pot fi decât călău. Salvatori nu există. Oameni normali, nu mai zic.
Cartescu 