Titlu: Pe frontul de vest nimic nou
Autor: Erich Maria Remarque
Editura: Polirom
Am ratat șansa să pun o poză frumoasă cu cartea asta pe o terasă la Viena, cu orice fundal s-ar fi nimerit, pentru că oriunde te-ai nimeri pe acolo e ceva frumos în fundal.
Pentru că am citit haotic în copilărie, l-am descoperit pe Remarque foarte recent și mă bucur că e așa, pentru că nu știu ce aș fi înțeles din toate poveștile astea de război pe vremea aceea. Acum însă, întâmplarea face că am citit-o în paralel cu (ascultatul cărții) The Body Keeps the Score, a lui Bessel van der Kolk, despre care o sa scriu separat, o carte despre traumă și posibilitățile de vindecare, pe care ar trebui să o citească oricine are un interes în sănătatea minții și corpului. Adică am văzut în același timp cum se produce trauma și cât de dificil este să o vindeci. A fost ca o conversație între cei doi autori, petrecută în capul meu. Mecanismele pe care le descria psihiatrul erau exemplificate perfect de scriitor.
Deși războaie se petrec tot timpul în lume, întâmplarea fericită face să nu fie chiar acum nici unul în ograda noastră, așa că ne închipuim și noi ce putem, la mâna a doua, prin intermediul cărților. De altfel pare a fi singura modalitate de a integra cât de cât emoțiile legate de astfel de evenimente. Am regăsit la Remarque aceeași imposibilitate de a concilia oroarea războiului cu viața de zi cu zi (în fragmentul cu permisia, de exemplu), pe care am găsit-o și în alte părți, dar mai recent la Viktor Frankl care povestește cât de străine și artificiale păreau poveștile din lagăr la reîntoarcerea acasă și cum nu se găsea niciodată locul, momentul și audiența pentru a le spune.
Mă surprind în ultima vreme, mi se schimbă perspectiva asupra timpului. Când ești bombardat din toate părțile cu noutăți, luna trecută pare acum un an și totul pare să se deruleze cu rapiditate și să se învechească instant, acum o sută de ani poate părea, well, acum o sută de ani. Însă constat că nu multe s-au schimbat și nu spun asta cu zăduf, nu e un fel de cârcoteală că nu zburăm cu viteze mai luminoase, ci dimpotrivă, e o constatare liniștitoare. De fapt, lucrurile nu se mișcă așa de repede, doar par rapide pentru că sunt agitate și gălăgioase, dar oamenii sunt în linii mari la fel, în unele privințe mai buni și mai deștepți (se presupune că educația universala a mai rezolvat una alta în Europa), în altele mai puțini buni și mai agresivi (agitația contemporană, stresul și înghesuiala nu au crescut nivelul de toleranță al nimănui), dar per ansamblu nu foarte diferiți.
Cartescu 