După o serie de cărți în mod special dificile, am decis la club să punem pe listă și ceva mai ușor, să ne mai relaxăm un pic. Ei bine, ăsta e rezultatul și cred că am cam exagerat. O fi fost obosit neuronul nostru, dar cred că nu suficient pentru cartea asta.
Citisem pe copertă că Musso scrie cărțile pe care ar vrea să le citească, dar nu le-a găsit nicăieri. O fi un motiv pentru asta, mă gândesc.. Dar cum orice sac își are peticul, înțeleg că e popular și multă lume îl cumpără. Recunosc că povestea polițistă mi s-a părut aberantă dar oarecum captivantă, însă personajele – zero, stilul narativ – zero, a fost cam ca atunci când cineva încearcă să-ți povestească un film polițist. Probabil înțelegi intriga polițistă, dar dacă filmul a fost bun sau nu, asta rămâne un mister. Uite, de exemplu dacă vă povestesc un film în care o tipă dispare de acasă și toată lumea crede că bărba-su a omorât-o, dar de fapt ea fugise singură și inscenase toată povestea și el se prinde și îi pune o capcană să se întoarcă dar între timp ea rămâne fără bani și iese din ascunzătoare și o ajută un fost prieten, dar ea vrea să se întoarcă și îl omoară pe ăla și înscenează că a răpit-o și vine acasă și polițiștii nu se prind de nimic, ce ziceți? E un film bun, personajele construite atent, ceva deosebit, sau vreun film de duzină, nu pierzi nimic dacă-l vezi? Greu de spus, nu? Într-adevăr, orice combinație e posibilă, deși în cazul pentru care am dat spoiler mai sus cei care au citit cartea spun că s-a pierdut masiv din subtilitate în film. Dimpotrivă, dacă ar face cineva un film din cartea lui Musso, probabil ar fi un câștig masiv de subtilitate, considerând baseline-ul (zero), dacă actorii ar fi cât de cât decenți.
Probabil că această carte este una dintre cele mai lăudate și pomenite de pe planetă, așa că încep direct cu disclaimerul că șansele să spun eu ceva nou sunt minime. Nu e o carte pe care o citești că nu ai ce lua cu tine în vacanță. O citești când îți ajunge cuțitul la os, când lucrurile nu se mai vindecă altfel, când ai încercat deja să te remontezi cu gândire pozitivă, acceptare, respirație și toate celelalte lucruri bune de pe lumea asta, dar nu prea au funcționat, așa că cedezi recomandărilor și pui mâna pe ea.
Cartea are două părți: una în care Frankl povestește (și interpretează) experiența lui de lagăre, iar cealaltă în care explică metoda logoterapiei, adică terapia pentru găsirea sensului vieții. Am pornit cu inima strânsă – din motivul meu etern: sunt foarte reticentă atunci când suspectez că e un subiect lacrimogen. Sau altfel spus, mă tem că voi fi manipulată emoțional. Nu cred că e vreo carte remotely tristă despre care să fi scris fără să amintesc de acest stres al meu pe care nu e cazul să se chinuie nimeni să-l psihosondeze prea tare, că știu de unde vine și care-i treaba cu el. În orice caz, de multe ori (inclusiv aici) se dovedește că era doar o teamă nefondată, care nu se materializează apoi.
Nu mă pricep deloc să scriu compuneri frumoase și lungi despre cărți (am citit deunăzi o recenzie a unei cărți pentru copii care cu siguranță depășea cu un ordin de mărime wordcountul cărții recenzate), așa că o să comentez și eu câteva idei care mi-au atras atenția. Vorbește Frankl despre dificultatea de a trăi suspendat, despre cum mulți erau doborâți de faptul că nu știau când se termină coșmarul, cât durează încarcerarea. Unii și-au închipuit ei, arbitrar, că până la Crăciun vor fi acasă, iar când acest lucru nu s-a întâmplat, au cedat complet. Cam ca in pandemie, aș zice, suspendat fără să știi când se termină, dar ne închipuim noi arbitrar că până la vară, până la anul, etc. Poate conceptul de valuri (1, 2, n) are și un beneficiu psihologic, măcar ăsta știi când se termină, sau îți poți închipui, și prin urmare îți dozezi efortul, îți planifici mințile să te țină până la primăvară. Apoi, mai vedem. Și nu e doar cu pandemia, dar era exemplul facil. Când ești într-o situație îngrozitoare în care trebuie să reziști, e important să știi cât durează și cât trebuie să reziști. Ajută și să știi că nu mai scapi, e mare lucru să știi că așa o să fie viața ta de acum încolo și nu are rost să te împotrivești, mai bine te adaptezi. Cred că în ultimii ani am înțeles în ce fel speranța te poate distruge; printre altele, pentru că trăiești în viitor. E ca și cum ai citi o carte de război în care tot ce își doresc personajele este să se termine și să se întoarcă acasă, dar de fapt tu știi (da, din alte cărți pentru că generația noastră nu a fost așa aproape de vreun război) că după război urmează recesiune, foamete, PTSD, casa e la pământ, etc etc. Așa că poate cheia este să trăiești în prezent, oricum ar arăta el.
O altă idee care mi-a atras atenția este cea referitoare la umanitatea pe care ne-o putem păstra în orice condiții. Desigur, dacă am avut-o. Deși Frankl dă inclusiv exemplul cuiva care părea un monstru înainte de război dar care a devenit uman în lagăr. Cred că partea asta cu „orice condiții” e tricky. Bănuiesc că dacă e un concurs de traume, orice outcome e posibil, monstrul poate deveni om și invers. Dar dacă nu avem situații atât de dramatice, îmi pare că umanitatea este un concept foarte fragil. Iar în epoca noastră în care propriul nostru adevăr despre noi este ca o ceapă pe steroizi, e greu de spus ce-am avut, ce-am pierdut și ce mai putem regăsi.
Mi-a prins bine că am citit cartea. Oricând ajută să citești experiențe mai rele ca ale tale, iar lagărul livrează de fiecare dată, cu greu poți găsi ceva mai sinistru. Deci te ajută să pui lucrurile în perspectivă. În plus, m-a ajutat și să definesc o altă perspectivă, adică una concretă, nu doar alta. Regret însă că logoterapia nu este practică standard pentru lucrătorii sănătății mentale, ba chiar te mai trezești și luat în balon sau bănuit de vreo deficiență dacă vrei să discuți despre sensul vieții, valori și ce înseamnă să fii om. Recunosc că existența noastră nu ne mână explicit înspre astfel de contemplări, dar fix de asta cred că ele sunt necesare, preferabil înainte de a fi ultima soluție.
Cartescu 