
Am recitit Alchimistul, de Paulo Coelho, dar trebuie sa recunosc că nu am regăsit atracția inițială. Poate și din cauză că am citit-o fragmentat și intercalat cu alte cărți. Sau poate pentru că acum o mie de ani, prima dată când am citit-o, nu era atâta emfază publică pe căutarea scopului în viață, pe spiritualitate, semne ale universului etc, dar acum când după orice colț te poate lovi o revelație esențială despre viața ta și despre cum ar trebui să-ți vinzi oile ca să descoperi comoara, toată treaba asta nu doar că s-a trivializat, dar a devenit și un pic periculoasă. Și nu pentru că NU ar trebui să-ți vinzi oile și să pleci în lume, ci pentru că vehemența cu care suntem împinși spre asta este ciudat de similară cu vehemența cu care eram împiedicați să facem asta acum două-trei zeci de ani.
Am ezitat dacă să mai scriu ceva și dacă da, să fie ceva de bine despre carte? Orișicât, cred că era Brene Brown care a spus că măcar odata pe an trebuie recitită (sau nu ea? hm..) Sau să mai scriu ceva despre disperarea curentă de a ne urma visurile, și să mai explorez aici motivele pentru care mi se pare enervant tot acest push?
(..am ezitat vreo câteva săptămâni și m-am decis să mai scriu un pic)
Deci până la urmă încotro o luăm? Ascultăm semnele și mergem după vis? Sau stăm locului și facem ce trebuie? N-am ajuns la nicio concluzie, în afară de aceea că pare imposibil să iei singur această decizie, fără a fi deturnat de industria realizării visurilor sau de reversul ei, care-ți spune să-ți schimbi televizorul, mobilul și frigiderul, să mai plănuiești o vacanță, să te isterizezi de începerea școlii (niciodată n-am înțeles de ce trebuie să ne facem stocuri de caiete, cum făceam pe vremuri, de zacuscă și murături), că doar și astea sunt niște visulețe. Și uite așa, din vis în vis, alunecăm încoace și-ncolo, până se termină și chiar dacă nu ne-am realizat visul, cu V mare (sau nici măcar nu ne-am prins care era și dacă aveam), măcar am bifat tot restul.
