Lună: mai 2021

Viața, oricum, oriunde

Deși la început părea o carte sfâșietoare, Zuleiha deschide ochii, de Guzel Iahina, nu a fost până la urmă chiar așa de devastatoare. Nu că ăsta ar fi cel mai important lucru la o carte, dar de multe ori, atunci când o carte ne zguduie un pic sau ne aduce lacrimi în ochi, e musai să tragem concluzia că e genială că doar nu plângem ca proștii la orice superficialitate! Doar că eu chiar plâng la orice superficialitate, la filme (dacă regizorul a vrut să stoarcă lacrimi la vreun moment, cu mine reușește negreșit), la cărți, când văd ceva trist, când îmi amintesc ceva trist, când îmi închipui ceva trist, ba chiar, zilele trecute mi-au dat lacrimile când am văzut un arici în spațiul verde de printre blocuri pentru că mi-am amintit un alt arici mort de acum câțiva ani buni. De asemenea, îmi dau lacrimile și acum când îmi amintesc din nou despre arici. Deci, nu e vreun challenge să mă faci să plâng, deși în multe ocazii sociale am reușit să mă dresez să exprim emoții mai acceptabile social, cum ar fi indignarea și sarcasmul.

Din păcate m-am dus la club cu cartea neterminată așa că am ratat o bună parte din conținutul discuțiilor. Acum că am terminat-o, mă întreb către ce a deschis ochii Zuleiha? De fapt, cartea este și nu este despre ea. Este despre niște oameni care trăiesc o viață care la început pare o ruptură, o paranteză de coșmar în viețile lor normale, dar apoi ruptura se normalizează și devine viața însăși. Mi-a plăcut povestea profesorului cu găoacea lui, el da, deschide ochii, dar apoi se pierde in firul poveștii. Povestea în sine pare ca începe concentrată pe niște personaje foarte individualizate, iar apoi personajele se pierd, se estompează în ansamblul poveștii, care devine despre ei toți ca un personaj colectiv, ca și cum propaganda (nu foarte explicită în carte) chiar a funcționat. O fi fost intenționată treaba asta sau așa a ieșit?

O altă întrebare pe care o am este dacă Zuleiha, care la început era un fel de duh umil al casei, care făcea lucrurile domestice să se întâmple fără ca prezența ei să fie chiar o prezență pentru ceilalți, pe măsură ce-și trăiește povestea evoluează în vreun fel. Sigur, ajunge să facă lucruri pe care nu le-ar fi putut face înainte, să-și descopere calități pe care nu le-ar fi găsit în veci și sentimente pe care nu și le-ar fi permis, dar pe lângă toate astea, se schimbă ea realmente? Sau, altfel, lucrurile astea singure înseamnă realmente o schimbare?

Încă un drum de făcut

Altă carte citită în vacanță, El Camino, Drumul către mine însămi, este un jurnal de călătorie al autoarei, Silvia Soescu, care a parcurs El Camino de Santiago (Drumul Sfântului Iacob) și a notat lecțiile învățate în cele șase săptămâni de mers pe jos. E o carte plăcută, are și poze, este foarte factuală în privința detaliilor drumului și foarte directă în privința lecțiilor. Nu-mi amintesc să fi fost atât de limpede la minte la 27 de ani (vârsta la care a făcut drumul), dar rezonez cu dorința ei de a o lua la sănătoasa, ceea ce am făcut și eu. Din păcate, călătoria mea nu mi-a livrat niște revelații atât de clare, ba chiar m-a lăsat mai în ceață decât eram, iar lucrurile care mi s-au părut atunci clare, s-au dovedit mai târziu a nu fi niște idei excelente. Mă rog, fiecare cu călătoria lui, dar da, mi-aș fi dorit atâta focus și limpezime.

Am mai citit o carte despre drumul ăsta – un roman, nu un jurnal, aici. Ce e amuzant este că adusesem Doamnele de marți să o citească mama, iar ea mi-a dat să citesc El Camino, pe care a primit-o de la o rudă a autoarei (sincronicitate, nu?). Spre deosebire de Doamnele de marți, cartea asta chiar m-a făcut să-mi doresc să fiu pe drum, în peisaj, și nu neapărat pentru că are și poze ci pentru că simți că autoarea s-a bucurat de drum, s-a bucurat de mersul în natură, de schimbarea reliefului, a vremii, de relația pe care o ai cu drumul în sine, cu mediul natural, nu doar cu oamenii de pe el. Chiar m-a făcut să-mi doresc să fiu acolo. Ceva nou de pus pe bucket list.