Nu mă așteptam deloc, dar pot spune că Obeliscul negru este cea mai bună carte pe care am citit-o în ultima vreme. Nu în sensul că au zburat paginile, deși după cât m-am plâns de cărțile anterioare, eram în pericol să judec după criteriul ăsta. Dimpotrivă, paginile nu au zburat, dar nu pentru că era greu de citit, ci pentru că este o carte în care nu se întâmplă ceva anume. Adică ce te poartă mai departe nu este firul narativ, ci personajele și stilul scriitoricesc.
Dacă alte cărți mi-au inspirat scene cinematografice, cartea asta m-a făcut să mă gândesc că ar merge ca piesă de teatru, dacă ai alege din ea esențialul. Dar nu e evident care este esențialul. Chiar aș fi curioasă, la ce personaje ar renunța cineva care vrea să o pună pe scenă? La ce povești? Este atât de spumoasă și de plină de viață, că nu e simplu deloc. E precum cărțile acelea pentru copii cu desene la care dacă te uiți atent, descoperi atâtea detalii care se leagă în atâtea povești, că nu ar putea fi spuse toate odată. Poate e un clișeu sau am ajuns eu la vârsta melancoliei, dar parcă viața în jur nu mai are atâta spontaneitate, atâta prospețime, totul este mai uniform, mai tern. Personajul cărții lucrează la o firmă de monumente funerare, în timpul marii inflații dintre războaie, cântă (prost) la pian, citește filosofie, publică poezii și e îndrăgostit de o duduie de la azilul de nebuni. Pun pariu ca deja aveți în minte un tip. Păr pe spate, privire visătoare, paloare adecvată, plutește în amurg. Ei bine, nu e deloc așa. E un tip amuzant (care nu se dă în lături de la o farsă bună) și combativ (și cu vorba și cu pumnii când e nevoie). Chiar dacă personajelor nu li se întâmplă lucruri minunate (și nu prea li se întâmplă), au un fel de lightness, o ușurință de a fi ei înșiși. De fapt, sunt mai preocupați de a fi ei înșiși, decât de a rumega ce-or crede alții despre ei. Ce mai, recomand cartea, mi-a plăcut enorm!
Cartescu 