Curajul de a nu fi pe placul celorlalți, de Ichiro Kishimi și Fumitake Koga. Editura Litera, link aici.

Pe scurt, o conversație între un bătrân filosof și un tânăr învățăcel, despre filosofia și teoria psihologică a lui Alfred Adler.

Readability: so-so. Pe lângă întregul caracter artificial al dialogului, cu replici pe care nu le-ar spune nimeni niciodată, cartea are porțiuni în care îți explică de zece ori același lucru și porțiuni în care citești un paragraf și ai impresia că te-a pocnit cineva în cap și ai ratat colonizarea planetei Marte.

De bine: Am apreciat intenția de a-l face pe Adler accesibil maselor. Prin tinerețe mi-am luat Cunoașterea omului și m-am străduit să o citesc. Nu e ușor, lumea pe vremea aia nu dădea doi bani pe readability și cărțile serioase nu erau scrise ca și cum n-ar fi. Dacă nu pricepeau din prima, oamenii aveau timp să studieze. Acum, dacă nu pricep din prima, reacționează ca învățăcelul din carte, care la fiecare cotitură, în loc să contemple posibilitatea că nu-l duce pe el capul, sare ca mâța electrocutată, zbierând în stilul comediilor isterice cu Louis de Funes: „Aha! V-am prins! Acum v-ați dat arama pe față, sunteți un impostor!”. Habar nu am cine se comportă așa cu profesorii lui, chiar și atunci când e convins profund că aceștia sunt complet idioți (sau cu atât mai puțin atunci). Nu-mi închipui că japonezii fac așa. Hm, dar poate așa își închipuie ei că facem noi, occidentalii ăștia dezlănțuiți.

De rău: Reclama cu fenomenul japonez este o reclamă. Singurul input al fenomenului japonez este ciudățenia conversației pentru urechile ne-japoneze. Altfel, cartea se străduie să explice filosofia lui Alfred Adler, care nu putea fi mai puțin japonez. Plus tot ce am scris deasupra la de bine.

Per ansamblu, nu merită cumpărată. Dacă o găsiți pe undeva gratis, puteți încerca, poate e o altă capodopera a cărei valoare mi-a scăpat.

Mai multe resurse nu am. Căutați Adler pe Google, cumpărați o carte de-a lui și vedeți ce iese. Adler în sine pare că merită efortul.