Ce n-am citit

Recunosc, nu am citit ultimele două cărți pentru clubul de carte, deși am încercat.

Cu 62.Model de asamblare, a lui Julio Cortazar, nu am trcut de pagina 15. Mi se pare mai dificil decât Proust și nici acolo nu am performat mai bine, dar am crezut, în mod convenabil, că franceza mea nu e suficientă.

Într-un stil similar dar alt registru, m-am chinuit cu Băgău, al Ioanei Bradea. Nu e prima dată, am mai încercat odată acum 15 ani sau când a apărut. Deși pe vremea aia eram mai aproape de targetul de vârstă al autoarei, am reușit să ajung pe la pagina 5, cu mari dificultăți. De data asta, cred că am citit cam jumătate din ea, punând cap la cap toate cuvintele pe care le-am citit, că am mai sărit pagini și capitole. Una peste alta, cred că acum mi s-a părut mai interesantă pentru că toate referințele culturale sunt, în acest moment, istorice. A fost greu de digerat limbajul, nu pentru că nu m-aș descurca să înjur în trafic, ci pentru că îmi sună nerealist. Eu personal nu cunosc și nu am cunoscut niciodată în viața reală vreo persoană educată (ca personajul) care să vorbească așa. I get the stream of consciousness thing, dar nu empatizez cu conștiința din poveste.

Înțeleg că romanul a fost foarte bine primit, are și un premiu, citesc review-uri bune pe Goodreads și în alte părți. Da, e o frescă, da, unele conversații sunt savuroase dacă ești into cringe comedy sau mai rău, am apreciat rebeliunea literară în primele pagini, dar apoi este (much) more of the same si n-a mai mers. E interesant cum încântarea, ritmul și sclipirea unora este somniferul altora. Sigur e o treabă valabilă reciproc.

Review: psihologie adleriană cu un detour sub cireșii înfloriți

Curajul de a nu fi pe placul celorlalți, de Ichiro Kishimi și Fumitake Koga. Editura Litera, link aici.

Pe scurt, o conversație între un bătrân filosof și un tânăr învățăcel, despre filosofia și teoria psihologică a lui Alfred Adler.

Readability: so-so. Pe lângă întregul caracter artificial al dialogului, cu replici pe care nu le-ar spune nimeni niciodată, cartea are porțiuni în care îți explică de zece ori același lucru și porțiuni în care citești un paragraf și ai impresia că te-a pocnit cineva în cap și ai ratat colonizarea planetei Marte.

De bine: Am apreciat intenția de a-l face pe Adler accesibil maselor. Prin tinerețe mi-am luat Cunoașterea omului și m-am străduit să o citesc. Nu e ușor, lumea pe vremea aia nu dădea doi bani pe readability și cărțile serioase nu erau scrise ca și cum n-ar fi. Dacă nu pricepeau din prima, oamenii aveau timp să studieze. Acum, dacă nu pricep din prima, reacționează ca învățăcelul din carte, care la fiecare cotitură, în loc să contemple posibilitatea că nu-l duce pe el capul, sare ca mâța electrocutată, zbierând în stilul comediilor isterice cu Louis de Funes: „Aha! V-am prins! Acum v-ați dat arama pe față, sunteți un impostor!”. Habar nu am cine se comportă așa cu profesorii lui, chiar și atunci când e convins profund că aceștia sunt complet idioți (sau cu atât mai puțin atunci). Nu-mi închipui că japonezii fac așa. Hm, dar poate așa își închipuie ei că facem noi, occidentalii ăștia dezlănțuiți.

De rău: Reclama cu fenomenul japonez este o reclamă. Singurul input al fenomenului japonez este ciudățenia conversației pentru urechile ne-japoneze. Altfel, cartea se străduie să explice filosofia lui Alfred Adler, care nu putea fi mai puțin japonez. Plus tot ce am scris deasupra la de bine.

Per ansamblu, nu merită cumpărată. Dacă o găsiți pe undeva gratis, puteți încerca, poate e o altă capodopera a cărei valoare mi-a scăpat.

Mai multe resurse nu am. Căutați Adler pe Google, cumpărați o carte de-a lui și vedeți ce iese. Adler în sine pare că merită efortul.