Acum că am citit cartea, înțeleg cum poți să nu-ți dai seama că Ai toată viața înainte e scrisă tot de Romain Gary și să-i dai premiul Goncourt încă o dată.
E o carte scrisă din perspectiva unui copil dezavantajat, sau în situație de risc, cum am zice acum, crescut de o femeie bolnavă care se ocupa cu găzduitul clandestin al copiilor prostituatelor.
Chiar dacă e scrisă în cu totul alt registru decât Promisiunea zorilor, e tot despre relația cu mama, cea dispărută sau cea care dispare acum. Tonul e dulce-amar, cartea este tristă per ansamblu dar plină de viață, cu izbucniri de veselie aproape isterice, cam ca un clovn înspăimântător la circ. Deși nu e nimic de invidiat în circumstanțele personajelor, cartea este despre atât de multă iubire, că nu poți decât să le invidiezi. De fapt, circumstanțele personajelor sunt la modul serios grotești, și poate tocmai asta a fost intenția, să arate că viața e un bordel, o comedie sinistră, pe care o poți vedea cu toată luciditatea și cu toate astea să fii capabil să iubești îngrozitor de mult. Sau poate nu asta a fost, habar n-am.
Cartescu 