Eram atunci cufundată în curentul anti-„fericire cu orice preț” (vezi School of life, de exemplu) și am interpretat-o în această notă: fericirea e un produs pe care multă lume (comercială sau nu) încearcă să ți-l bage pe gât, dar în realitate este o iluzie most of the time, așa că ar fi mai bine să acceptăm normalitatea vieții, cu suferințe, frustrări și rare momente de fericire.

Ei bine, cartea este fix invers (adică susține fericirea în detrimentul normalității), dar definițiile termenilor sunt diferite; nu e plasată în universul insta-fericirii, ci în realitatea celor care nu au trăit mare parte din viața lor pe rețelele sociale și deci normalitate pentru ei nu are neapărat o conotație aspirațională, cât (probabil) una care reglementează. Este povestea autoarei, modificată ca să poată fi spusă, pentru că este o poveste grea și plină de tristețe, cu atât mai mult cu cât stilul în general este unul sprinten și plin de umor (negru, mostly). Mi-a plăcut mult, mai ales modul cum trece de la povestea unor evenimente trecute, reinterpretate, la gânduri și interpretări explicite. Cărțile te pot salva, într-adevăr, îți poți rescrie viața într-o versiune pe care să o poți digera mai bine, deși nici această versiune nu este, nici pe departe, vreuna ideală.