Lună: august 2020

Sfârșitul iluziilor

Am primit Eugenia, de Lionel Duroy, de la o prietenă care a citit-o la mare în același timp cu mine și așa mi-am închipuit că suntem în concediu împreună așa cum ne-am fi dorit dar a ieșit altfel.

Este o carte despre al doilea război mondial, pornind de la (sau încorporând) memoriile lui Mihail Sebastian. Eugenia nu este un personaj real, de altfel numele ei este complet neîntâmplător, sunt convinsă.

Una din temele centrale ale romanului, care încearcă să păstreze o anumită neutralitate, este persecuția și eliminarea evreilor în acea perioadă în România, cu focus pe pogromul de la Iași. Scenele descrise în carte sunt atroce (nu descrierea le face așa, ele sunt așa) dar culmea, deși subiectul cărții te poate aduce la disperare în privința umanității și consecvenței morale a nației noastre, eu una cred că am simțit pentru prima oară ceea ce citisem doar că ar trebui să se întâmple atunci când studiezi istoria: și anume, m-am simțit ușurată. Se vede treaba că vremurile pe care le trăim nu sunt cele mai confuze și corupte, lucrurile au stat mult mai rău din motive care cu greu pot fi explicate sau justificate (și vor mai sta cu siguranță și mai rău într-un viitor), nu o luăm în jos, o luăm și noi pe unde putem, nu ne merge excelent dar nici cel mai prost. Adica nu e nicio speranță de care să te apuci. Niciun ideal, nicio măreție. Uf, a fost greu și a durat multe zeci de ani dar iată că într-un final s-a așezat în mine această înțelegere. Suntem o salcie bătută de vânturi și din păcate, suntem la intersecția multor vânturi. Nu că ar fi o justificare, nici nu contează până la urmă. Contează ce fac eu, desigur, ce face fiecare dintre noi, dar nu există vreun destin măreț de împlinit, suntem o nație normală, cu ceva ghinion, cu ceva orgolii, da, în bula noastră nu suntem nici cel mai înalți, nici cei mai deștepți, nici cei mai nimic. Gata, m-am liniștit.

PS: Recomand Eugenia; urmează (în aceeași lume istorică) cele două ale Tatianei Niculescu pe care mi le-am luat recent: cea despre Nae Ionescu și cea despre Corneliu Zelea Codreanu. Și să-l recitesc pe Mihail Sebastian.

Arta (și piața) conversației

Rue des boutiques obscures – Patrick Modiano

Am citit la club Petit bijou și am vrut să mai încerc și alte cărți ale lui Modiano. Și aceasta e tot despre memorie. Protagonistul e un tip care a trăit zece ani fără să știe cine e și când are timp într-un final, așa cum noi ceilalți ne-am apuca să renovăm baia, el pornește să descopere cine este.

În aventura asta detectivistică abordează o sumedenie de necunoscuți, care îl invită în casele lor, îi încredințează cutii de biscuiți pline de fotografii și în general nu se tem deloc că ar putea fi un psihopat care să-i hăcuiască sau, mai rău, vreun plictisitor care să le răpească din programul lor valoros de Netflix sau mindless browsing.

Așa că o să zic pas ocaziei de a medita asupra misterelor memoriei și identității noastre și o să meditez, mai ieftin, asupra ușurinţei cu care puteai să socializezi cu alți oameni. Lumea pare că era mai puțin suspicioasă. Acum poți petrece o grămadă de timp în proximitatea altora și să nu interacționezi cu ei deloc (sau să interacționezi negativ, din seria „E strada lu’ tac’tu?”). În afară de motivele pe care le-am dezbătut live și nu le mai repet, poate că nici calitatea conversației nu te face sa dorești să intri în vorbă cu necunoscuți. De obicei ai de ales între plângeri despre cat de prost merg lucrurile, injurii la adresa politicienilor sau auto-promovare deșănțată. Câteodată se întâmplă să ai câte o frântură de conversație umană cu indivizi pe care nu îi cunoști, când cumperi ceva de obicei, pentru că atunci ai un motiv legitim de a intra în vorbă. De fapt pare că e una din puținele circumstanțe care au șansa de a-ți aduce un dram de interacțiune normală cu oameni necunoscuți. Ne-am scos, ne-a salvat capitalismul și aici.