Aveam Condotiera de ceva vreme dar momentul ei a venit acum, cu ocazia recitirii Orei 25 pentru club.
E un roman în același timp polițist, tragic, liric, religios și angajat politic; ar putea părea că din ghiveciul ăsta a ieșit o porcărie, dar nu, nu e deloc așa, e o carte scurtă, dar grea, care pune pe masă franc și fără menajamente tema politică a îndobitocirii României cu ocazia invaziei ruse. Cartea e publicată în Franța în 1969, la douăzeci de ani după ce Gheorghiu se stabilise acolo. Experiența defilărilor și a satelor goale nu este deci la prima mână, nu este ceva ce el a trăit personal. Însă până la urmă, trăitul personal nu îți garantează o mai bună înțelegere a lucrurilor. Eu am trăit personal câteva defilări, cu insolație pe stadion, mizerie și epuizare. Plus un număr semnificativ de munci patriotice în condiții în care mi-ar fi imposibil să-mi imaginez că aș pune-o pe fiică-mea înainte de 12 ani (și nici după, for that matter). Și ce am învățat din experiențele astea? Să strâng din dinți, să mă descurc cu ce mi se dă, să comentez în șoaptă, să-mi calculez șansele, să fiu o bună oaie în turmă. Sigur, unele din învățăminte sunt bune, m-au ajutat foarte mult, ca de exemplu să nu iau de-a gata confortul pe care îl am, așa că mă bucur ca prima oară de fiecare dichis din viața mea. Mulți ani, când nu mi-era bine, mă gândeam că sunt într-o sală de așteptare a unei gări uitate și dorm pe o bancă tare de lemn (vă amintiți băncile de lemn lustruit de atâta folosință?). Cum în realitate eram de obicei într-un loc mai bun, reușeam instantaneu să mă simt mai bine. Dar am divagat. Ideea e că nu am înțeles nimic, istoric vorbind. Totul părea o glumă proastă care nu se știe când se termină, așa că mai bine râdem acum, că nu se știe când mai apucăm.
Înapoi la carte. Personajele sunt clar niște arhetipuri iar toată cartea este o parabolă despre asuprire și alterarea realității (astfel încât oamenii și-au predat de bunăvoie bunurile partidului, preotul corupt și vicios și-a ucis fratele să-i ia nevasta, etc) până când, ceva ani mai încolo, unii ca mine sunt surprinși să afle că realitatea nu e chiar cum credeam eu (mai clar, faptul că nu-mi plăcea să merg la defilare și să cânt România în casa de cultură înghețată nu mi-a deschis ochii asupra tuturor realităților modificate de propagandă). Mai mult decât cele pozitive, personajele negative sunt strict niște metafore ale asupritorilor care își declamă filosofia într-un mod foarte articulat, concret și limpede, cam ca în Atlas Shrugged; nici un mister aici, nicio nuanță de deslușit. Deși beneficiul clar este că sensul negativ al lucrurilor este spus pe față, să priceapă tot prostul, problema este că în realitate administrația publică nu spune: „Tăiem copacii pentru că ni se fâlfăie dacă muriți sufocați sau nu, pe noi ne interesează să fim realeși și să mutăm niște bani în buzunarele noastre”. Nu, ei spun „Facem locuri de parcare pentru voi, ne pasă de calitatea vieții voastre!” Și noi îi credem, vedem doar imediatul, câștigul de acum, praful din ochi, pentru că e mai simplu așa, nu necesită efort să înghiți o gălușcă aflată fix în fața ta. Și atunci la ce bun să scrii o carte ca asta, dacă nu să avertizezi oamenii că nimic bun nu se va întâmpla dacă nu deschid ochii cum trebuie, dacă înghit toate găluștile care li se servesc, dacă nu își pun întrebări. Cu toate că personajele negative nu ar putea fi mai clare, faptul că Sabina și preotul tot mai au spațiu să se îndoiască și să-și asume responsabilități (și câteodată vini pe care nu le au) mi se pare că restaurează profunzimea cărții care altfel ar fi alunecat serios în caricatural.
Mă opresc aici că altfel alunec și eu în stilul comentariilor literare pe care le învățam pe dinafară în scoală și imediat mă apuc să inventariez epitetele, metaforele și oximoroanele.
Cartescu 