Cam din 7 în 7 ani e musai să recitesc această carte. A picat bine, că o avem de discutat la club. Este vorba despre Ora 25, de Constantin Virgil Gheorghiu.
De la lectura de data trecută rămăsesem cu niște nelămuriri. Nu mă regăseam în alegerile personajelor, îmi închipuiam că lucrurile ar fi putut sta altfel dacă, de exemplu, Johann ar fi plecat în America sau Traian nu s-ar fi sinucis. Dar ar fi stat cu adevărat altfel? Acum nu mai sunt așa de sigură. Dimpotrivă, am senzația ca nu ai unde să te ascunzi, că orice ai decide nu scapi. Singurul lucru pe care il poți afecta cu deciziile tale este tipul de suferință pe care îl preferi.
Când ești tânăr ai impresia că toți adulții din jurul tău sunt idioți și că generația ta este singura iluminată care vede adevărul și înțelege ce este esențial în lumea asta. Apoi vine un moment în care, brusc, constați că deși în mare măsură tu continui să crezi asta, există alte generații, mai tinere, care te plasează pe tine în cercul idioților și atunci începi să crezi că 1. de fapt în tinerețe erai naiv și uite că nu tot ce zboară se mănăncă (un gând esențial care îți permite să desconsideri tânăra generație cu ideile ei naive cu tot) și 2. nici acum, la o vârstă matură, nu ai înțeles mai nimic din lumea care te înconjoară (iar de aici poți să continui să dai vina pe lume sau pe tine, în funcție de ce boală mintală te coafează mai bine). Sau, poate ai impresia că înțelegi cât de cât cum stau lucrurile, ba chiar ești mulțumit de tine că deții o doză sănătoasă de detașare, poți aborda cu sarcasm orice subiect, ba chiar ai un insight special în mersul lucrurilor pe care te ferești să îl împărtășești altora pentru că nu vrei să le spargi bula de pufoșenie. Și apoi citești cartea asta și vezi că de fapt totul era clar încă de acum 50 de ani. Chiar nu ai reușit să desparți în mintea ta propaganda de realitate, chiar nu ai înțeles decât foarte puțin și cu foarte mult efort.
Și atunci, pentru că nu poți înghiți gălușca chiar așa, te întrebi dacă nu cumva lucrurile întotdeauna au fost așa. A existat vreodată vreo perioadă pe care să o plângem acum? Autorul pare că își închipuie că da, dar nu văd care ar fi aceea. Pare că a existat cândva un paradis în care țăranii erau mulțumiți și fericiți, nu îi exploata nimeni și nici nu-și tăiau gâtul unul altuia pentru pământ, femei sau oi. Intelectualii cugetau într-o profundă libertate a spiritului și o adâncă recunoștință a nației iar cetatea era condusă în beneficiul tuturor de o măiastră mână administrativă. Sună SF, nu? Pentru că e. Sau poate micile probleme lumești sunt ok, sunt acceptabile, adică până la urmă Johann înțelege și acceptă toate mizeriile cotidiene, ba chiar ele par a fi ceea ce îi face pe oamenii din jur mai umani (adică e ok să-l tortureze, oameni sunt și ei, au un job description, dar apoi i-au oferit o țigară, deci all good). Uite aici nu sunt de acord cu autorul. În graba lui de a condamna istoria și niște personaje abstracte, pare să-i absolve de orice responsabilitate pe toți cei care o pun în practică. Sigur, între timp psihologia i-a dat dreptate, oamenii sunt cu toții niște potențial criminali, nimeni nu e scutit de la a deveni un monstru în condițiile propice. Și atunci, de ce ne mai plângem? Lumea nu merge în sus, așa cum am învățat la școală. Optimismul pare a fi pentru nesăbuiți.
Cartescu 