Lebedele de pe Fifth Avenue a fost cartea din februarie de la club. Ca să fiu mai în temă, am recitit și Mic dejun la Tiffany, despre care am mai scris aici. Ne-am îmbrăcat frumos cu rochii negre și ne-am dus să luăm prânzul ca niște doamne și să dezbatem cartea într-un loc de fițe discrete (adică e foarte scump dar nu te împiedici de vedete). Cartea este despre Truman Capote, grupul lui de muze din înalta societate și cum până la urmă le-a trădat pe toate. Personajele nu m-au convins, nici măcar al lui Capote care mi s-a părut un omuleț patetic și insuportabil. Am căutat filmul (mă rog, sunt două dar eu m-am oprit la unul singur), în speranța că o să văd acolo portretizat geniul lui (pentru că altfel succesul lui monden rămâne un mister pentru mine). Am adormit la film în cinci seri diferite, după aproximativ 10 – 15 min de fiecare dată, deci e clar că nu am găsit ce căutam.
E greu să scrii, asta e concluzia la care ajung din nou și din nou în ultima vreme și nu e doar din cauză că, în ciuda timpului puțin, reușesc să citesc mult mai mult decât scriu. E mai ales din cauză că atunci când citești cărți mai școlărești (cum e asta cu lebedele) în paralel cu scriituri fluide și aparent effortless (cum e a lui Capote) devii conștient că toată lumea scrie dar nu oricine e scriitor. Și mai există și categoria de oameni care știu să scrie dar nu știu ce. Există, am văzut eu. Bloggeri, mai ales. Sunt ca niște cântăreți cu voce minunată, dar care cântă niște cântece obscure. Mă rog, divaghez.
Mi-a făcut plăcere să visez un pic la viața în care ai timp să te machiezi și să te demachiezi de trei ori pe zi și Elisabeth Arden face o formulă special pentru tine. Nu că în carte situația asta ar fi prezentată ca fiind de invidiat. Dimpotrivă, mi s-a părut că perspectiva este subtil judgmental. De fapt asta a fost problema cărții. Că nu uiți că e scrisă de cineva, dar din păcate nu în sensul cel bun, în care vocea autorului e puternică și adaugă dimensiuni, ci în sensul că pare un draft care nu fost suficient revizuit. Apropo de asta, dar înainte o paranteză: mi-am comandat și alte cărți de Capote și mi-am propus să citesc și cartea prietenei lui, Nelle Harper Lee. Revenind: Harper Lee a scris o singură carte, cu care editoarea ei a chinuit-o cred ani de zile în care a pus-o să o rescrie până a ieșit o capodoperă. E clar că editorii din zilele noastre nu au procedura asta în manual.
Cartescu 