Pentru întâlnirea din februarie a clubului de carte, am citit Trei etaje, de Eshkol Nevo, un autor israelian contemporan de care nu auzisem. Spre deosebire de o parte din colegii mei de club, mie mi-a plăcut. Mi-a plăcut pentru că îmi vorbește despre o societate despre care știam doar stereotipuri. Apoi pentru că mi se pare că vocea femeilor este foarte autentic surprinsă (aici altora li s-a părut că dimpotrivă). Și, în ultimul rând, dar nu cel mai neimportant, pentru că e construită ca o metaforă pentru altceva, nu spun ce, să nu stric surpriza.

Recunosc că nu mi s-a mai întâmplat până acum să îmi placă o carte și să fiu față în față cu alții cărora nu, și care nici măcar nu au urât-o, pentru că asta ar presupune ceva pasiune, ci au găsit-o total lipsită de valoare literară. Așa că am făcut un pas înapoi și m-am întrebat dacă nu cumva așa o fi, poate m-am lăsat vrăjită de crâmpeiele de viață în care m-am regăsit și am trecut-o din greșeală pe lista albă. Ba chiar am și recomandat-o unei prietene!

Apoi mi-am venit în fire, am abandonat MOOC-urile de teorie literară la care mă înscrisesem ca să am argumentele la mine data viitoare și mi-am amintit că eu una mă duc la club ca să discut ce au însemnat pentru mine cărțile pe care le-am citit și că nu suntem vreun comitet editorial care alocă valoarea și trebuie sa decidă dacă își leagă numele și ROI-ul de vreun autor sau altul. Așa că o să continui să mă fac de râs și să spun că mi-a plăcut cartea lui Nevo. Și pentru că nu era altceva tradus de el în română, m-am apucat să citesc Amos Oz (da, știu că nu ăsta era sensul normal al lucrurilor).