Ca să nu se piardă elanul patriotic, zic să mă dezmorțesc povestind despre ce am mai citit în ultima vreme.

Pentru că memoria mea nu mă ține nici de ieri până azi, darămite de acum aproape 9 ani, m-am aruncat din nou în literatura de parenting, ca să beneficieze și copilul nr. 2 de înțelepciunea altora, nu doar de a maică-sii.

Așa că am ajuns la această carte, Cum să ne păstrăm copiii aproape – De ce părinții trebuie să fie mai importanți decât prietenii, cu ajutorul unei prietene și tovarășe de nopți nedormite, dinți și diversificări. De atunci, tot încerc să conving lumea în stânga și în dreapta să o citească, să am și eu cu cine să o dezbat. Desigur, în acest moment mi-a mai rămas doar o idee generală despre carte, așa că dacă vă băgați la dezbatere, vă rog să nu mă surprindeți, memoria mea chiar este atât de proastă.

Ideea generală de care spuneam este că autorul (chiar dacă sunt doi, al doilea e mai mult într-un supporting role) susține (cu argumente) faptul că prieteniile copilului cu alți copii sunt nocive. Da, chiar și cea cu fetița care își face temele, chiar și cea cu băiatul cu bunic pensionar care îi ia pe amândoi de la școală și îi ține până vii tu, chiar și cea cu gașca populară din clasă, toate, toate. Sună extremist, ziceți, sărind din scaun? Ok, poate cea cu copilul care își face temele, citește cărți, nu înjură de față cu tine și nu-ți scorburește în frigider fără să ceară voie nu e chiar nocivă, în orice caz nu tot timpul. Nu vreau să fac o recenzie a cărții, dar părerea mea este că putem găsi mai mult adevăr în ea decât ne închipuim înainte de a o citi. Sigur că o mare parte din poveste ține de onestitatea noastră față de noi. Adică, să fim serioși, nu ducem copilul la grădi să „socializeze” (ceea ce oricum nu face mai mult ca acasă, afară de cazul în care acasă îl ținem singur în cameră tot timpul – caz în care da, duceți-l la grădi!), ci pentru că mami trebuie să meargă și ea la muncă pentru că înnebunește acasă și / sau avem rate de plătit. Nu înscriem copilul în pruncie la sporturi ca să învețe spiritul de echipă ci ca să obosească și să doarmă mai mult de 20 de minute legat fără ca să avem și noi nevoie să facem la fel, etc, etc.

Citesc acum o carte care se cheamă Confesiunile unei mame imperfecte, care spune că dacă ai impresia că ai copii bine crescuți și nu ți-a trecut nicio clipă prin cap să-i arunci pe geam în procesul de a-i face așa (cu alte cuvinte, ți-a fost relativ ușor), nu e pentru că ai tu vreo abilitate specială de educator care celorlalți ne scapă, ci e pentru că, pur și simplu, copiii tăi au fost modelul ușor de crescut, iar pentru asta nu ai niciun merit.

****************

Recitind ce am scris mai sus, realizez că nu e cea mai bună strategie de comeback, dar până acum aluziile subtile și rugămințile prietenești nu au ajutat la nimic. Vreau și eu să dezbat cartea asta cu cineva!