Prea multă filosofie strică

roscataDupă multă chinuială cu Lumea Sofiei și cele două povești despre Hitler ale lui Schmitt mi-am cumpărat această carte de Dan Alexe. Se cheamă ea Miros de roșcată amară și alte povestiri scandaloase și este, așa cum îi spune numele, o colecție de scurte povestiri cu și despre sex. Nu auzisem despre autor nimic, aparent nici nu era nimic de auzit, fiind aceasta prima carte pe care o publică. Se citește ușor pentru că e scrisă bine, nu e nici prea-prea, nici foarte-foarte, unele bucăți merg chiar și pentru o lectură publică, chiar dacă la lansare nu au îndrăznit.

După experiența hipnotică (doar în sensul că m-a adormit) cu povestirile erotice românești și dezamăgirea profundă cu Henry Miller (era un pic aici, între timp am răsfoit Sexus – btw, o dau la schimb vreunui adolescent dispus să desperecheze biblioteca părinților), mi-a mai revenit un pic speranța în literatura autohtonă.

 

Să aterizăm

dezonoareCred că există un moment potrivit pentru fiecare carte, deși nu întotdeauna cel pe care l-ai fi anticipat. M-am apucat să citesc Dezonoare, de Coetzee, într-un moment în care eram în impas cu alte două – trei cărți pe care le-am tot început și le-am tot lăsat. Sunt unele cărți care mă entuziasmează și pe care nu pot să le las din mână și mă fac să plâng tare sau să râd tare sau să cad în reverii filosofice. Cărțile lui Coetzee, pentru mine, nu sunt așa. Îmi place însă sinceritatea lor, faptul că personajele sunt autentice, de cele mai multe ori în detrimentul lor. Efectul cărților asupra mea este că mă aduc cu picioarele pe pământ, mă scutură de basme și happy ending-uri, ceea ce nu poate fi decât benefic.

Planuiesc sa vad si filmul.