În căutarea lui „acasă”

Ulysse-from-Bagdad-francais03Pentru că Schmitt e unul din scriitorii mei preferați, mi-am dorit foarte mult să-l citesc în franceză, așa că am deturnat-o pe mama de la văzut monumente prin Paris în excursia la care visează de ani de zile, și am trimis-o în căutarea unei liste de cărți din care din păcate n-a găsit nimic, dar a venit cu altele. Ulysse from Bagdad e una din altele. M-am întrebat de ce n-o fi găsit ce i-am dat eu, și am ajuns la concluzia că e foarte posibil ca scriitorii care se traduc la noi să nu fie neapărat scriitorii care sunt pe toate tarabele la ei acasă, dar chiar și așa, mie tot îmi place foarte tare, iar acest roman nu m-a dezamăgit. În primul rând pentru că e mult mai consistent decât ce s-a tradus pe la noi, fiind el un roman și nu o colecție de povești scurte.

Cartea e scrisă cu mult umor, am râs și am plâns în metrou ca de obicei, și chiar dacă este romanțată și metaforică pe alocuri, m-a făcut să mă gândesc la diversele lucruri care se întâmplă pe lumea asta în timp ce noi ne bem liniștiți cafeaua. Este povestea unui tânăr din Bagdad, care a copilărit pe vremea lui Saddam Hussein, și-a văzut cumnații morți în războiul din Golf, și-a îngropat nepoții pe vremea embargo-ului pentru că nu aveau cu ce trata nici o răceală comună, și-a plâns logodnica atunci când o rachetă americană s-a oprit în casa ei în ziua eliberării (cu sau fără ghilimele), și-a adunat cu fărașul ceilalți cumnați aruncați în aer de un extremist sinucigaș și și-a luat la revedere de la tatăl lui împușcat dintr-o eroare de soldații americani. Așa că omul s-a hotărât să plece înspre Londra, însoțit de fantoma tatălui său, cu care are conversații delicioase pe tot parcursul drumului. Vă scutesc de comentariile politice pe care un astfel de subiect le-ar putea ocaziona (ca să fiu și eu în rând cu furculitionul coanei Chirița) și îmi doresc să se traducă și la noi cât de curând, pentru că o recomand cu maximă căldură.

Un pic de fantastic, vă rog. Și luați ordinea de aici, a fost bună, dar nu mai pot.

sputnikNu cred că aș mai fi citit prea curând vreo carte de Murakami dacă nu mi s-ar fi terminat bateria la Nook și nu mi-aș fi rătăcit încărcătorul. Și nu pentru că nu mi-a plăcut, ci pentru că pe ultima am citit-o așa demult, că nu-mi mai aminteam dacă mi-a plăcut sau nu. Fiind eu prin oraș cu treburi și neavând cu ce să mă ocup în metrou, am făcut ce face toată lumea în această situație, și anume am intrat într-o librărie, de unde mi-am luat această carte și încă vreo câteva de crescut copii.

Citind-o, mi-am amintit de un film japonez  pe care l-am văzut la Festivalul de Psihanaliză și Film, despre două familii ai căror copii sunt schimbați la naștere. Subiectul nu are mare legătură, dar filmul merită văzut. Mi-am amintit de film pentru că amândouă, și filmul și cartea lui Murakami, pun față în față două lumi diferite. În film una din familii este genul de familie modernă, el corporatist, ea crește copilul, stau într-un apartament nou și aseptic într-un bloc cu multe etaje, seara copilul se joacă la Wii, se străduie cu toții să-l vâre într-o școală mai bună, etc. Cealaltă familie e mult mai relaxată, mai veselă, oamenii trăiesc într-un cartier mai sărăcuț, copiii se joacă în curte, nu au mari pretenții, dar sunt mai vii. Lumea naratorului din cartea lui Murakami mi-a amintit un pic de apartamentul micuț și îngrijit, de o viață organizată și predictibilă, dar fără mari răsturnări și emoții. Pe când lumea lui Sumire este una haotică și fantastică, după jumătatea cărții în sensul propriu al cuvântului.

Câteodată aceste două lumi trăiesc cu totul separate, câteodată se întâlnesc din întâmplare, câteodată se resping, iar câteodată se caută.