Speranța moare, dar nu se predă

Nimic nu îți redă cheful de citit ca o hoinăreală printr-o librărie decent echipată. Recolta s-a dovedit a fi promițătoare. Am luat așa:

– 2 cărți de Henry Miller, una e Sexus, pe cealaltă m-am apucat să o citesc acum (pentru că e subțire și mi-e teamă de un angajament mai serios)

Zoomenirea, de Desmond Morris, care a scris Maimuța goală, pe care m-am apucat să o recitesc. Asta e continuarea, am o dezbatere cu o prietenă pe care trebuie să o combat. Nu mai știu ce susținea ea și ce susțineam eu, dar orice ar fi, voi fi pregătită.

Gena egoistă, de Richard Dawkins, în aceeași linie ca mai sus.

Marea despărțire, de C.S. Lewis, pentru că, după cum spune coperta, e singurul autor care face teologia suportabilă (ba chiar amuzantă într-un fel aparte).

Happy, happy!

Închis: inventar

Deși părea că La liste de mes envies o să joace rolul Accabadorei, n-a prea fost așa. Cartea mi-a plăcut mult de tot, mă gândesc chiar să o recitesc, mi s-a părut că are umor, dar e și lucidă, te face să te gândești la lucruri într-un mod pe care eu nu l-am prea experimentat. Dacă evenimentele fericite pentru care ne rugăm toată viața pot fi de fapt cel mai mare coșmar al nostru, atunci e foarte posibil ca adevăratele evenimente fericite să se întâmple chiar acum, iar noi să le tratăm de parcă ar fi niște ghinioane.. De ce avem nevoie? Ce ne trebuie cu adevărat? La ce visăm și credem că lucrurile respective ne-ar face fericiți? Oare așa ar fi?

Întrerupând acest șir incoerent de gânduri, trec la inventarierea chinurilor din ultima vreme.

un-miliard-de-ani-pana-la-sfarsitul-lumii-editia-a-ii-a_1_fullsizeAm crezut că mă scot din încurcătură cu niște Strugațki, așa că am citit Un miliard de ani până la sfârșitul lumii. N-a funcționat nici asta prea bine. O poveste ingenioasă din care rezultă că universul conspiră împotriva marilor minți în scopul autoconservării. Cel puțin marile minți au consolarea că universul se deranjează pentru ei.

 

 

 

*****************

la-taifas_1_fullsizeAjungând cu selecția cărților la criteriul „să încapă în geantă ca s-o pot citi în metrou”, am eliminat America a lui Kafka și Lumea Sofiei (pentru că aveam nevoie de un pretext ca să o elimin) și am rămas cu această cărțulie, de fapt am două similare și le tot confund între ele (dar mi-am consultat noptiera și cu siguranță aceasta e cea pe care am citit-o). E clar că autoarea are tot felul de lucruri de povestit, dar modul în care o face e ciudat iar mie îmi dă impresia că se lansează în diverse argumentații și analize, unele interesante, dar la un moment dat pierde șirul, nu mai știe unde dorea să ajungă și se oprește brusc. Despre substanța poveștilor nu mai am nimic de zis, a trecut ceva vreme (de fapt, doar câteva săptămâni, dar viața mea e cât zece, iar pretențiile pe care le am de la memoria mea sunt modeste).

Next.

povestiri eroticeUn proiect inedit, ca să folosesc un cuvânt stors de orice semnificație de mass-media. O seamă de autori consacrați (nu bag mâna în foc pentru toți) au fost invitați să producă fiecare câte o povestire erotică. Unii din ei s-au executat și au apărut în acest volum. Am citit vreo 2 cap coadă și încă 2 pe diagonală. Deși sunt foarte diferite ca stil și abordare, ce am citit eu a fost cam boring. De returnat cartea prietenei de la care am împrumutat-o. De cumpărat Henry Miller.

 

 

Mai departe.

dl ibrahim„11 stații de metrou”, așa s-ar chema postarea pe tema acestei cărți, pentru că atâta mi-a luat să o citesc. Cartea are puține pagini, dar hârtia e groasă, altfel ar fi părut că nu e nimic între coperți, iar pagina e locuită doar în mijloc, spațiul alb predomină. Cu toate astea, e destul de plină de sens, e o poveste pe care o spui în jurul focului, pretinzând că bunicul tău l-a cunoscut pe protagonist – sau cel puțin așa ar fi în filme. Filmul după carte nu am reușit să-l găsesc, dar mă mai străduiesc, pentru că vreau neapărat să-l văd, în mod clar are lucruri în plus, din ce e în carte scoți maxim o bandă desenată.

 

Alta.

visatoarea din ostendeDa, știu, e visătoarea și nu vrăjitoarea din Ostende, dar eu așa am citit pe copertă și așa i-a rămas numele, inclusiv acum când i-am căutat poza pe net, pentru că mi se pare excesiv să pozez eu coperți identice cu coperți deja pozate.

O altă colecție de povestiri, am constatat spre finalul celei dintâi. Dar tot îmi place cum scrie Schmitt. Aduce așa ușor a Coelho, dar e francez, sună mai bine.

 

Cam asta a fost. Nu prea mai am vorbele la mine.. Sper să mă vindec.