Nu, n-am progresat atât cu germana încât să mă dau mare cu diferențe subtile între cuvinte (de fapt sunt foarte departe de acest punct), dar am ales acest titlu pentru că este una dintre dilemele autorului: opinii, păreri care se pot schimba de la o zi la alta sau puncte de vedere stabile, formate în timp, rezultate ale unei deliberări serioase și profunde?

N-am citit această carte până acum din superstiție, și rău am făcut, pentru că e senzațională. E scrisă pe 3 voci, la propriu: fiecare pagină e împărțită în 3. Vocea principală, sau cea mai pregnantă în prima parte este a personajului autor. Adică personajul principal este cineva, ar putea fi chiar autorul, care scrie o colecție de eseuri despre lucruri importante în viață, cum ar fi drepturile omului, democrația, etc. A doua voce este vocea personală, ne-auctorială, a personajului, care povestește foarte succint despre secretara lui, o vecină, filipineză frumoasă întreținută de un australian mai în vârstă, finanțist. A treia voce este a ei, a secretarei. De la început, nu am avut nicio îndoială despre cum trebuie să citesc: exact în ordinea în care e tipărită, chiar dacă te întrerupi la jumătatea frazei uneia din voci și apoi trebuie să reiei. Doar așa simți efectul de film de artă, în care planurile sunt povestite unele peste altele, se întâmplă în același timp și se luptă să iasă în față. Mi-au plăcut și eseurile, care ocupă cam 60% din volumul cărții, nu sunt doar spre exemplificare, sunt substanțiale, iar faptul că au vocea lor proprie, și nu doar un „despre”, dă substanță întregii povești. O substanță sumbră de altfel, care te face să te gândești la ce bun să mai continui. Desigur, dacă ești scriitor, dacă vezi lucrurile astea, poți gasi un sens al vieții tale în a le expune. Dar dacă nu ești creator? Dacă nu te mână înainte niciun imbold de neoprit de a împărtăși cu ceilalți ce ai de spus? Pentru că, mai mult decât cineva care știe să scrie bine, un scriitor este acela care are ceva de spus.