Am citit Omul care călătorea singur pentru că țineam să mă conving că Ora 25 este mai reprezentativă pentru autor decât Casa de la Petrodava. Din păcate, întrebarea rămâne în continuare deschisă. Tot nu mi-e clar dacă avem de-a face cu o carte genială (Ora 25, adică) sau cu un autor genial. Cartea este oarecum autobiografică, scrisă în apărarea autorului, care a fost acuzat de antisemitism pe baza unor scrieri de tinerețe în care se pare că zicea ceva rău de niște evrei. Fie și numai pentru valoarea documentară, cartea merită citită. Și merită să petrecem un minut – două reflectând la evenimentele care au făcut lumea noastră să arate așa cum arată și la modul în care se văd principiile în funcție de unghiul din care te uiți la situație. Nu încerc să fiu criptică și nici să fac filosofie de doi bani. Poate mulți dintre voi ați fost prezenți mai mult decât fizic la orele de istorie și ați reflectat îndelung și serios la consecințele celui de-al doilea război mondial asupra lumii noastre. Poate ați înțeles exact care a fost poziția României și implicațiile ei. Ei bine, vă invidiez. Eu nu. Istoria mi s-a părut cel mai boring domeniu ever. Lumea mi s-a părut un dat, prezentul mi s-a părut singurul posibil, cei buni sunt buni și cei răi sunt răi, chiar dacă ăia buni o mai dau ocazional în bară.
Revenind la carte, ce mi se pare cu adevărat de neînțeles este însă poziția finală a personajului / autor care, în fața realității ocupației României de către sovietici, exclamă că numai Dumnezeu sau SUA ne mai poate salva. Asta după ce petrecuse o vreme după război în închisorile americane din Germania, unde nu a fost chiar ca la sanatoriu. Poate că nu înțeleg eu poziția subtilă a autorului, dar, în orice caz, dacă acestea două sunt opțiunile, atunci mulțumesc, sunt bine, nu mă salvați prea tare.