Am lăsat baltă orice aveam în plan să citesc și m-am apucat de Jocurile foamei. De fapt, ca să spun drept, când m-am apucat nu știam că am lăsat baltă tot, dar s-a dovedit că nu se poate altfel. Am dormit 4 ore pe noapte, am lăsat laptele să dea în foc și florile să se usuce, și până nu le-am terminat pe toate trei nu m-am lăsat. Văzusem filmele, nicio surpriză în primele două volume, și totuși mi s-au părut foarte, foarte captivante, deși nu oferă prea multe în plus, ba chiar e invers, în film sunt lucruri care în carte nu există, ceea ce e normal, cartea fiind scrisă la persoana I, iar filmul nu. Cartea a treia e mai tristă și nu te ajută deloc să scapi de senzația de rat race; orice ai face, tu nu controlezi nimic, ești doar un pion, singura scăpare este nebunia pentru că jocurile sunt unul într-altul ca niște matrioști sinistre.

De mult n-am mai citit o carte pe care să nu o pot lăsa din mână. Mi-a fost dor de sentimentul ăsta.