Nu mi-a plăcut niciodată să mi se povestească o carte sau un film pe care aveam intenția să le citesc/văd. Sunt de acord că acțiunea nu este totul, de fapt de multe ori este chiar foarte puțin, dar este ceea ce te face curios și te determină să alegi o singură carte din miile și milioanele existente și să începi să o citești. E greu să comentez această carte fără să o dezvălui. Așa că toți cei care au aceeași problema ca mine și vor să citească această carte, să se oprească aici.
Am început să scriu aceste rânduri acum multe săptămâni, între timp am mai terminat o carte și am mai început două, dar nu m-am putut hotărî să mai scriu ceva. De fapt, îmi e din ce în ce mai greu să scriu, pentru că am din ce în ce mai puține chestii drăguțe de spus (dacă am avut vreodată), iar cărțile în sine sunt o evadare, pe care nu am chef tot timpul să o afișez în spațiul public. Câteodată, dar din ce în ce mai rar, mă întreb cum fac alții, cum reușesc ei diverse chestii, cum ar fi să nu le dea cu minus oricum ar număra orele dintr-o zi, să nu îi pocnească pe alții peste ochi când aud prostii, să rămână calmi și sereni și, în general, să aștepte, sau să accepte, ziua de mâine fără chimicale ajutătoare. De departe, strategia în topul popularității este să ridici vocea atunci când alții deschid gura (pentru că sunetul propriei voci sună întotdeauna mai bine), să nu încetezi nicio clipă să povestești cât ești de minunat (pentru că la un moment dat vei fi singur convins că așa este) și să condamni fără încetare proasta creștere și lipsa de cultură (dacă se poate, în timp ce gesticulezi la masă cu cuțitul și îi dai pe ceilalți jos de pe scaun cu coatele).
Ok, recunosc, n-am dezvăluit cartea, puteați citi și până aici. Sau și mai bine, citiți cartea.
Cartescu 