Pentru că a durat două săptămâni să produc postul anterior și pentru că nu vreau să petrec încă o lună cu cărțile agățate de coadă și vinovăția de a nu fi scris despre ele, m-am hotărât să fac rapid o trecere în revistă și să ajung la zi.

Cealaltă carte de vacanță a fost Evanghelia după Pilat, de Eric-Emmanuel Schmitt, care nu mi-a zguduit lumea, fiind ea zguduită anterior de Evanghelia după Isus Cristos, de Saramago, de care din păcate n-am mai reușit să citesc altceva (am încercat Peștera, dar nu a mers). Efectul principal pe care îl au aceste cărți asupra mea este că mă trimit urgent să cercetez subiectul, ceea ce nu este tot timpul benefic pentru bunăstarea mea. Ca să contracarez acest efect, mă apuc repede de altă carte.

În acest caz, fiind departe de civilizație, a trebuit să aleg din biblioteca portabilă a prietenelor cu care plecasem și am ales, desigur, cartea cea mai subțire, care s-a întâmplat a fi Bestiar, de Julio Cortazar, pe care am citit-o pe jumătate, pentru că nu am beneficiat de cele 4 ore de mers cu vaporul înapoi, iar cititul în barcă mică cu motor este nesănătos.

Am întrerupt-o nu pentru că nu îmi placea, ci pentru că am primit trei cărți de Amelie Nothomb în franceză și nu mai aveam răbdare cu iepurașii lui Cortazar.

Am citit Stupeur et tremblements (Uimire și cutremur tradusă la noi) și, stupoare, nu mi s-a părut la fel de amuzantă ca altele. Nu e neapărat o pierdere pentru că amuzamentul e doar un nivel, există și altele cu care să te delectezi. Mă întreb cât o fi adevărat și cât o fi poveste în cartea aceasta cu iz autobiografic. Există și film, care e fidel cărții în mare măsură și nu mi-a adus suplimentar decât o imagine diferită a eroinei pe care nu mi-o închipuisem așa de dezlânată. Pe scurt, o belgiancă se angajează într-o companie japoneză, marcată fiind de amintirile idilice ale primei copilării petrecute în Japonia, și, spre surprinderea nimănui, nu reușește să reconcilieze educația sa occidentală cu cultura locală. Pe de altă parte, este o experiență care nu poate fi înlocuită cu nimic, iar dacă o trăiești pentru ceea ce este, o experiență, poți afla lucruri surprinzătoare despre tine. În orice caz, atitudinea ei față de ceea ce i se întâmplă este, ca și în celelalte cărți, una de contemplare estetică, pe care nu pot decât să o invidiez profund. Deși aș fi mai degrabă în tabăra celor care spun că amintirile din copilărie e bine să rămână ceea ce sunt – nu e nevoie să ne dăm seama ca adulți că locurile care ne-au impresionat nu sunt nici pe departe așa de impresionante, cred în același timp și că există un farmec al experiențelor împinse dincolo de granițele comune, chiar dacă nu e vorba de experiențe plăcute (sau cu atât mai mult cu cât sunt inconfortabile). Ce mă surprinde este că după această experiență s-a întors acasă și a scris Igiena asasinului.

A urmat Antichrista, un roman care s-ar putea înscrie sub motto-ul „Ai grijă ce îți dorești!”. Mi-a amintit un pic de Invitata, de Simone de Beauvoir, dar asemănarea se oprește rapid. Ce este comun în multe romane de Amelie Nothomb este că, la final, personajul pozitiv, deși este victorios, împrumută ceva din personajul negativ. Orice victorie are un preț.