După ce am citit În necunoștință de cauză, trebuie să recunosc că fix așa am vorbit, fără să știu. Cărțile lui Amelie Nothomb nu sunt toate la fel, există cel puțin două feluri, al doilea fiind cel cu nuanță autobiografică. Mi-a plăcut la nebunie cartea aceasta, în care nu moare nimeni la final și nici pe parcurs, e o poveste de altceva decât iubire, după cum încearcă să explice autoarea, dar dacă vreți să aflați ce și cum, citiți cartea, pentru că explicațiile iau la un moment dat o turnură lingvistică subtilă. Povestea e plasată în Japonia, dar ce m-a șocat dpdv cultural nu au fost nici valizele cu fondue elvețian, nici ritualul năucitor al meselor cu „conversaționalist”, ci perspectiva autoarei, o belgiancă, asupra vieții ei proprii. Dintotdeauna i-am invidiat crâncen pe cei care pot privi detașat catastrofele din viața lor. Pentru o vreme, fără ca asta să diminueze nivelul de invidie, i-am considerat tâmpiți, crezând eu că nu-și dau seama, apoi nesimțiți, închipuindu-mi că nu le pasă, apoi eroi, pentru că nu par să se dezintegreze de suferință, dar acum încep să cred că există și o categorie aparte, de oameni care deși își dau seama, deși le pasă, deși suferă, pot fi în același timp detașați și pot privi viața cu umor. Încerc și eu să exersez chestia asta și rezultatele, deși subțirele, mă super entuziasmează. E ca și cum ai juca într-un film. Te îndrepți către o ședință la care anticipezi că vei spumega (intern) de nervi, dar în loc să devii candidat la rudotel, te dedublezi și te amuzi pe seama situației. Sună bine, nu? E mai simplu decât pare. Iar dacă nu merge și nu merge, adoptați soluția autoarei și a lui Forrest Gump.