Nu va exista niciodată un moment potrivit pentru scrisul pe blog. Întotdeauna o să existe ceva mai important de făcut. În ciuda acestui fapt, sau tocmai pentru că nu este prioritar, am de gând să scriu mai mult.
Am început acum două săptămâni să citesc Furtuna de gheață, chiar am cărat-o cu mine la Sinaia, dar nu prea a mers. După vreo cincisprezece pagini m-am întrebat de ce ai nevoie de atâtea cuvinte ca să spui atât de puține lucruri, sunt ele cu adevărat importante iar dacă da, atunci nu sună prea promițător. În orice caz, după ce citești Amelie Nothomb, care reușește să spună atât de multe cu atât de puține cuvinte, orice carte care sare de o sută de pagini pare redundantă ca poeziile unui adolescent nevorbit (din altă epocă desigur, acum nu mai există așa ceva). Nu am niciun termen de comparație actual care să nu mă facă să renunț la căscatul de plictiseală în favoarea încrâncenatului de durere.
Sunt vrăjită de Amelie Nothomb, așa că am citit Jurnalul Rândunicii.
Pe vremuri, citeai ca să ai ce conversa cu alții, să fii sclipitor și să nu râzi ca prostu la referințe serioase și viceversa. Acum, e dimpotrivă. Cititul nu numai că nu te ajută în conversație, dar te pune instant pe o lista a autismului social. Nu neapărat pentru că lumea nu ar citi, ci mai degrabă pentru că lumea nu mai vorbește despre ce citește. Cea mai elaborată conversație literară se rezumă la mi-a plăcut / nu mi-a plăcut, e tristă / e ok. Am cunoscut oameni care se mândreau că n-au mai citit o carte de ani de zile, subtextul fiind că vezi Doamne ei sunt prea ocupați pentru astfel de ocupații trândav-burgheze. Cred că de asta îmi place Amelie Nothomb. Pentru că literatura e subiect de conversație, subiect adică, nu obiect, are ceva de spus în conversație, nu e doar despre. Am așteptat să mă fac mare ca să nu mai fiu stingherită în conversație. Nu mi-a reușit, mai ales că am folosit niște mijloace complet eronate. Jurnalul Rândunicii nu mi-a plăcut. Sau mi-a plăcut mai puțin decât altele, nu mi s-a părut verosimil, chiar în epoca ziarelor de scandal, oamenii nu dau doi bani pe invadarea intimității altora, pentru că este un concept falsificat de atâtea ori, că nu ar mai recunoaște nimeni autenticul.
Așa că am citit Peplum despre care o sa scriu separat. Și mai am puțin și termin Cele patru fugi ale lui Manuel, de Jesus Diaz, din pachetul de la reducerile de pe elefant.ro.
Ce îmi place la cărțile lui Amelie Nothomb este că, indiferent dacă se întâmplă în mijlocul pădurii, într-un lagăr de concentrare sau pe altă planetă, ți le poți lejer închipui montate ca piese de teatru. Personajele se fâțâie minim iar decorurile oricum nu mai sunt o problemă pentru teatre de când s-a inventat videoproiectorul. Tot ce trebuie să faci este să asculți personajele vorbind. Insultându-se și bălăcărindu-se. Franțuzește, desigur. – Sunteți un imbecil. – Admițând că sunt un imbecil, ce se poate spune despre dvs care vă petreceți timpul conversând cu mine? .. Delicios! Dar lumea nu mai știe să se certe. Fie se porcăie, câteodată inventiv, dar interesul literar piere după primele 3 – 4 metafore, fie evită să se certe, pufnind pe la colțuri și dând fuga să se verse la o bârfă. Dar o ceartă ca lumea, cu argumente spumoase, sprintenă, cu atacuri la persoană politicoase, nu mai vezi.
Cartescu 