Ce îmi place la cărțile lui Amelie Nothomb este că, indiferent dacă se întâmplă în mijlocul pădurii, într-un lagăr de concentrare sau pe altă planetă, ți le poți lejer închipui montate ca piese de teatru. Personajele se fâțâie minim iar decorurile oricum nu mai sunt o problemă pentru teatre de când s-a inventat videoproiectorul. Tot ce trebuie să faci este să asculți personajele vorbind. Insultându-se și bălăcărindu-se. Franțuzește, desigur. – Sunteți un imbecil. – Admițând că sunt un imbecil, ce se poate spune despre dvs care vă petreceți timpul conversând cu mine? .. Delicios! Dar lumea nu mai știe să se certe. Fie se porcăie, câteodată inventiv, dar interesul literar piere după primele 3 – 4 metafore, fie evită să se certe, pufnind pe la colțuri și dând fuga să se verse la o bârfă. Dar o ceartă ca lumea, cu argumente spumoase, sprintenă, cu atacuri la persoană politicoase, nu mai vezi.