După primul roman pe care l-am citit de Amelie Nothomb, am dat fuga să scotocesc în bibiliotecă după o cărțulie de Celine pe care am cumpărat-o acum ceva ani de la un târg de carte, la sfatul unui prieten. În mod cert omul a scris cărţi mai bune decât ce am cumpărat eu, altfel nimeni n-ar fi auzit de el. Poate găsesc ceva mai coerent, să văd și eu ce a încântat-o pe Amelie Nothomb de l-a lăudat atâta.

Romanul Catilinarele, după cum scrie pe copertă, e un basm. Și chiar e, dar unul care o ia razna într-un sens care mi-a amintit de Pascal Bruckner, sau mai degrabă de Ian McEwan. E scris într-un mod amuzant, pe mine însă m-a întristat, a fost ca și cum aș fi citit povestea unui copil care visează la un super tort de ziua lui și când se întâmplă evenimentul, apare unchiul cel bețiv care cade pe tort înainte să ne bucurăm și să cânte păsărelele. Orice răzbunare este superfluă, indiferent de cantitatea de creieri întinşi ulterior pe pereţi (glumesc oricum, Amelie Nothomb este o doamnă, creierii sunt în general metaforici).

Între timp m-am apucat de încă o carte de-a ei, Acid sulfuric, și am ajuns la două concluzii ferme:

1. Orice carte de Amelie Nothomb (și sunt gata să le citesc pe toate pentru a-mi proba teoria) se poate numi Drept de viață și de moarte (cum e traducerea titlului cărții Le fait du prince), sau, ca să împing lucrurile la extrem, titlurile, chiar şi în original, ale cărţilor ei, sunt perfect interschimbabile.

2. Nu sunt nişte cărţi despre evoluţii ale personajelor, personajele nu se schimbă, ci se descoperă, îşi descoperă diverse laturi nebănuite.

Încă două, trei cărţi şi voi face reverse engineering până ajung la lista completă de ingrediente, după care vom scrie toţi un roman pe an.