Ocolesc această carte de vreo şase luni, pentru că nu mi se pare niciodată momentul adecvat să citeşti despre un copil care moare. Zilele astea însă mi-am luat inima în dinţi şi am citit-o.

Mă întreb cum ar fi dacă şi noi, care probabil nu vom muri în viitorul apropiat, am face din când în când exerciţiul de a trăi o zi de parcă ar fi zece ani? În felul acesta, putem da un nou sens întrebării „unde te vezi peste 10 ani?” Şi poate, după trei, patru zile, murim cu toate gunoaiele pe care le avem în cap şi ne simţim liberi apoi să o luăm de la început.