Acid sulfuric, a patra carte pe care am citit-o de Amelie Nothomb este perfect congruentă cu celelalte. Oameni izolati, răutate extremă, naivitate. Final fericit, deşi atunci când povestea este cum este, nu știu în ce măsură poate exista un final fericit.

Cărțile sunt scrise bine, le citești cu plăcere, dar nu pricep cum poate cineva, în fiecare an, să scrie încă un memoriu al mizeriei umane. Umorul înţeleg că o salvează de la sinucidere, dar totuşi, să gândeşti aproape la fel în 1992, 1995, 2005 şi 2008, mi se pare că este dincolo de orice posibilitate umoristică de salvare. Sau poate nu am înţeles eu nimic, totuşi a scris peste 20 de cărţi.

Subiectul explicit al romanului de data aceasta este apetitul publicului telespectator pentru violenţă şi senzaţional. Pentru a satisface acest gust, media poate ajunge la orori nebănuite. Pentru a rezista ororilor, oamenii ajung la orori nebănuite. Sau rămân ei înșiși, cele două nu se exclud. Chiar dacă e ingenios construită, faptul că întrevezi rețeta taie mult din impresia artistică.