Am ajuns și eu într-un final să citesc ceva de Amelie Nothomb, de care recunosc că m-am ferit fără să am vreun motiv, întemeiat sau ne. Am împrumutat Igiena asasinului de la o prietenă, dar acum e a mea pentru că m-a prins ploaia cu ea în geantă și așa am descoperit că geanta mea nu e deloc etanșă.
Nu e o carte care să te înalțe, să te facă să fii mândru că ești om, sau să-ți dea vreo perspectivă veselă. De altfel, se pare că stilul lui Amelie Nothomb nu presupune astfel de sentimente. Povestea – pretext e a unui scriitor celebru căruia câțiva jurnaliști îi iau interviuri, fiind el pe moarte. Este o confruntare a conformismului cu ireverenţa extremă. Conformismul îl vedem în fiecare zi în jurul nostru, nu are nevoie de nicio introducere, dar ireverenţa e ceva nou, n-o vezi prea des. Sigur, oamenii nu respectă mai nimic, totul poate fi luat în râs, dar luatul în râs amatoristic (o exista acest cuvânt? să presupunem că da, mi-e lene să trag de dex, contribuie prea mult la stabilitatea bibliotecii) te distrează preț de o pauză de țigară însă repetat zi de zi pe mine mă exasperează. Cine vrea o doză bună de sarcasm și insulte fără rețineri, să citească această carte. Atenție totuși că pentru a le înțelege e necesar să fi citit și altele înainte. Prefața ajută, dar doar în sensul în care te prinzi ce cărți ar fi trebuit, mai precis, să fi citit deja. Altfel, insulte fără prerechizite (vezi paranteza anterioară) literare sunt disponibile la orice coadă / grămadă la care se dau gratis pliante cu cavit și baloane mănunchi de ziua copilului în parcurile minunatei capitale.
Traducerea e foarte bună, am avut același sentiment citind Franz și Francois. Nu m-am gândit prea mult în trecut la influența traducerii asupra textului până nu am văzut cu ochii mei. Există cărți a căror traducere nu se simte. Sună fluent, e absolut transparentă, trece neobservată. Există altele cu traducere foarte proastă pe care le citesc poticnit, nu intru în atmosferă, câteodată e necesar să-mi închipui care a fost textul original ca să nu mai aud vocea traducătorului. Iar alte cărți, și asta mi se pare cu adevărat senzațional, sună de parcă le-ai citi în același timp și în original, și în traducere, fără să se împiedice una de alta, mai degrabă ajutându-se, diferite dar mergând în aceeași direcție.
Dar să mă întorc. Ce m-a surprins este că acest roman este primul din lunga serie scrise de Amelie Nothomb, la o vârstă remarcabil de tânără pentru virulenţa criticilor deduse din carte. Ai zice că autorul e o persoană îndelung călcată pe nervi de nişte circumstanţe, care a căutat o metodă de a izbucni care să fie, dacă nu plăcută, că nu are cum, cel puţin apreciată stilistic de cei ce o citesc. Aşa o fi, tinereţea nu e o chestiune de ani. Oricum, curajos act.
Mi-am mai comandat nişte cărţi de-ale ei, pe una am şi terminat-o, revin zilele astea.
Cartescu 