Am zis că o sa stau departe de cărți de la prieteni, dar se pare că nu pot. Prințesa și profetul este, după cum spune subtitlul, o poveste despre globalizare, iar după cum spun comentatorii, „o pledoarie pentru implicarea noastră în viata cetatii”. Din punct de vedere stilistic, am citit studii de fezabilitate mai emotionante decât această carte scrisă sec, într-un stil jurnalistic, dar mai pedant decât ar şti (sau ar avea nevoie) să se exprime un jurnalist din zilele noastre. Dacă ar exista, aş încadra-o în genul „disertaţie de master romanţată”. Cartea nu e scurtă, şi în prima parte îţi cam vine să râzi de naivitatea personajelor şi a autorului. După care când vezi câtă convingere e pusă la bătaie, zici să-i dai omului o şansă. După ce am citit şi cartea, şi anexele, am senzaţia că am asistat la una din acele discuţii, nu se poate să nu le ştiţi, despre companiile multinaţionale care omoară micul producător, băncile care jupoaie oameni cinstiţi ce n-au visat în viaţa lor decât la o ipotecă sănătoasă, extremiştii religioşi finanţaţi de americani, etc etc, şi în care ai distincta impresie că toată lumea bate câmpii, deşi toţi au, probabil, dreptate. Din toată salata de idei, nu am înţeles care este soluţia. Cât despre convingerile mele, nu sunt pro globalizare, după cum nu sunt nici pro uragane, furtuni tropicale sau prostie în lume. Da, e trist că există atâta sărăcie pe lumea asta. Dar înainte de a fi responsabil pentru soarta lumii, fiecare e responsabil pentru soarta proprie şi a celor din jurul lui. Şi da, ar fi util dacă am gândi un pic mai în perspectivă. Nu 100 de ani, da măcar până luna viitoare când venim din nou în acelaşi loc de picnic.