Să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic!

Sunt sigură că despre Mo Yan și această carte – Schimbarea – sunt lucruri multe și inteligente de spus, dar mie mi-a atras atenția episodul în care personajul, care nu făcuse decât 4 sau 5 clase, este invitat sa dea examen de admitere la facultate. După ce petrece niște luni studiind algebra într-o cabină de camion dezafectat, este invitat să nu mai dea examen la facultate si să primească acest lucru tovărășește, fără garagațe. Mi-am amintit de poveștile similare ale bunicii mele, despre colegi de facultate care făcuseră doar 6 clase, care de abia știau să se semneze (era legal, dacă vreți să vedeți cum, citiți aici). Noroc că lucrurile s-au schimbat. Dar chiar s-au schimbat? Aș zice că nu prea, în această direcție. Învățământul universitar a devenit de masă, nu la noi, peste tot în lume. Căutăm modalități prin care omul să poată face studiile de acasă, când dorește și cum dorește, să îi echivalăm experiența anterioară, să îi certificăm orice așchie de abilitate, oricum ar fi, numai să mai învețe ceva (sau dacă nu, măcar să mai acumuleze o hârtie). Iar rezultatul obținut este probabil invers decât cel scontat. Cu cât se face mai multă școală, mai mulți ani, mai multe materii, etc, oamenii știu mai puține, au mai puțină cultură generală, dar sunt cineva.

Acum ceva vreme m-am aflat la un curs deschis, la care se adunaseră oameni diverşi. La un moment dat, s-a iscat o controversă, didactică în natura ei, despre cum e mai bine: să ni se dea mură în gură ca la niște începători (ce eram, în general) sau să fim provocați să descoperim singuri, ca niște adulți (ce iarăși eram, cel puțin aparent). M-am așezat confortabil și m-am pregătit să iau notițe pentru că rar întâlnești o ocazie autentică în care oameni diferiți discută chestiuni care te interesează direct. Spre stupoarea mea totală, după multe argumentări, chestiunea s-a tranșat scurt în momentul în care părțile combatante au aflat ce „sunt”: – Dar dumneavoastră ce sunteți? – Eu sunt matematician. – A, eu am terminat litere. – A, atunci e clar. Toată lumea s-a lăsat pe spate pe scaun, s-a potolit brusc şi de comun acord. Era clar. E normal ca unul care a făcut matematică să susţină X şi unul care a făcut litere să susţină Y (vă las să ghiciţi care e care, că eu sunt perplexă si acum). Ce m-a amuţit pe mine mai ceva ca laringita este faptul ca de când se săvârşiseră respectivele studii, oamenii cu pricina sărbătoriseră multe (zeci de) primăveri.  Lucraseră în joburi a căror denumire probabil că nici nu o știau pe vremea facultății. Văzuseră lume, realizaseră chestii, probabil crescuseră copii și răsfățaseră nepoți, dar ei asta erau. Nu mi-a trecut o secundă prin cap, vreodată, că patru ani din viața mea (oricare patru, consecutivi au ba) vor determina ceea ce „sunt”. – Ce eşti? – Economist. (mai fac câteodată asta, pentru efectul de stupefacţie pe care îl obţin). – Hai, măi, zi serios acuma.. Ce ai terminat? – Răbdarea.