Scene de viaţă

miramarÎn ultima vreme am citit tot felul de cărţi care mă fac să-mi pară rău că nu s-a lipit de mine nici un fel de istorie în anii de şcoală. Miramar, de Naghib Mahfuz, e una dintre ele.

Este o poveste spusă de patru ori, din perspectiva fiecăruia dintre actorii săi. Pare o metaforă pe multe niveluri, unele de neînțeles pentru mine, care habar nu am istorie universală. Mai există și alte personaje importante în carte, dar ei nu spun o poveste, ei joacă în povestea altora. La pensiunea Miramar se joacă  o poveste de dragoste, dar la fel de bine poate fi și o poveste politică. Cele patru perspective sunt foarte interesante: avem bătrânul jurnalist care a trăit o viaţă plină, s-a îndoit, a luptat, s-a răzgândit, s-a dedicat, iar acum a fost uitat de toţi şi aşteaptă să moară. Mai avem tânărul beneficiar al revoluţiei care caută să profite de sistem, oportunistul. Urmează tânărul care se află la limită între vechi şi noi, nici desprins de vechi, nici integrat în nou, care caută să se distreze, nu îi prea pasă de ce e în jur, e confortabil, nu se preocupă cu prea multe gânduri. Şi mai avem tânărul fost contra-revoluţionar, bănuit de trădare de foştii colegi, vinovat de alte trădări, nehotărât, slab de înger şi doritor de ispăşire.

Cartea e situată în Alexandria, într-o atmosferă cu nori sumbri, intriga duce la moartea unuia din personaje, iar finalul este optimist într-un mod ciudat şi nu prea evident.

Robotul care devine om. Sau invers

Omul bicentenar, iată încă un film pe care îl pot adăuga liniștit, de pe acum, la lista celor pe care aș vrea să le văd, dar nu le voi vedea în viitorul apropiat. Am terminat Omul pozitronic al lui Asimov, care e romanul poveștii după care s-a făcut filmul (sau cam așa ceva). E povestea unui robot care vrea să devină om și face tot ceea ce este omenește posibil ca să-și atingă scopul, sau mai degrabă să-i convingă pe oameni să-l accepte. Își face rost de un corp de android, devine artist, scrie cărți, face bani, cugetă, inventează, se confuzează, se întristează, și câte și mai câte. Până la urmă găsește argumentul suprem, dar nu vi-l spun, vă las să-l ghiciți (sau să citiți). Povestea e emoționantă.

Interesant e că, dacă o sucești invers, te apucă plânsul la propriu. Cum ar fi un om care să facă tot posibilul să devină robot? Adică un om care își înfige în cap niște reguli pe care nici nu s-ar gândi vreodată să le încalce, nu mai e în stare să creeze nimic, tot ce produce este gata mestecat, rumegat, digerat de alții (de la televizor, îndeobște, sau sediul central, tot aia), nu se întristează (ci este într-o permanentă veselie isterică), nu se îndoiește (de ce s-ar îndoi? nu e totul clar? el știe), are o rutină pre-programată și nu se abate de la ea. Mda.