În ultima vreme am citit tot felul de cărţi care mă fac să-mi pară rău că nu s-a lipit de mine nici un fel de istorie în anii de şcoală. Miramar, de Naghib Mahfuz, e una dintre ele.

Este o poveste spusă de patru ori, din perspectiva fiecăruia dintre actorii săi. Pare o metaforă pe multe niveluri, unele de neînțeles pentru mine, care habar nu am istorie universală. Mai există și alte personaje importante în carte, dar ei nu spun o poveste, ei joacă în povestea altora. La pensiunea Miramar se joacă  o poveste de dragoste, dar la fel de bine poate fi și o poveste politică. Cele patru perspective sunt foarte interesante: avem bătrânul jurnalist care a trăit o viaţă plină, s-a îndoit, a luptat, s-a răzgândit, s-a dedicat, iar acum a fost uitat de toţi şi aşteaptă să moară. Mai avem tânărul beneficiar al revoluţiei care caută să profite de sistem, oportunistul. Urmează tânărul care se află la limită între vechi şi noi, nici desprins de vechi, nici integrat în nou, care caută să se distreze, nu îi prea pasă de ce e în jur, e confortabil, nu se preocupă cu prea multe gânduri. Şi mai avem tânărul fost contra-revoluţionar, bănuit de trădare de foştii colegi, vinovat de alte trădări, nehotărât, slab de înger şi doritor de ispăşire.

Cartea e situată în Alexandria, într-o atmosferă cu nori sumbri, intriga duce la moartea unuia din personaje, iar finalul este optimist într-un mod ciudat şi nu prea evident.