Am citit și cea de-a treia carte a trilogiei oarecum autobiografice a lui Coetzee. Rar am mai întâlnit o carte în care autorul să-și dea atât de des și cu atâta măiestrie palme peste ceafă și, pe alocuri, chiar picioare în burtă. Cartea seamănă cu un CV pe dos în care în loc să scriu „Realizări: Am depășit de 4 ori planul cincinal, am creat ceva unic și irepetabil, senzațional și nemaipomenit, eu sunt cel mai tare!”, mă apuc să inventariez de câte ori m-au mințit prietenii (mă rog, Coetzee nu avea, dar vorbesc despre majoritatea oamenilor normali), de câte ori am ieșit din casă nespălat și cu hainele de o săptămână, cât de penibil am apărut în ochii sexului opus în multiple situații descrise cu lux de amânunte, cât de insignifiant am apărut în ochii majorității oamenilor din jur că nici nu există amănunte pentru a povesti. Sunt două motive pentru care poate fi scrisă această carte:
1. Pentru că, de fapt, nu este așa, și vreau să mă răzbun și să vă arăt cât de proști ați fost că nu m-ați înțeles, etc
2. Pentru că, de fapt, este așa, dar vreau să credeți punctul 1.
******************************************************
De două zile mă străduiesc să încep altă carte, dar nu merge nici Nicole Krauss, nici Chris Simion.
Hai să încercăm tot un Coetzee. Jurnalul unui an prost sau Dezonoare? Sună bine amândouă (râs isteric).
Cartescu 