Am terminat zilele trecute Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminităţii de Aurora Liiceanu. Din capul locului trebuie să recunosc că editorul acestei cărţi şi-a făcut mai bine treaba decât cel al cărţii scrise împreună cu Alice Năstase. Frazele sunt mai scurte, cuvintele mai inteligibile, câteodată chiar amuzant de „stradale” din dorinţa de a fi accesibile. Mie cel puţin, cartea mi-a calmat neliniştea existenţială legată de corectitudinea lui „vroia”. De acum îl pot folosi fără să mă zvârcolesc de vinovăţie, e autorizat de nenumărate ori de Aurora Liiceanu, aşa că nu mai este nevoie să mediez între nenumăratele opinii de pe Internet, eu tinzând s-o cred (dar nu şi s-o pun în practică) pe cea care spune că nu e corect.
Cartea are două părţi, după cum îi este şi titlul. Prima parte, „supusa”, este dedicată poveştii lui Hadley Hemingway, prima sotie a lui Hemingway. A doua parte, „rebela” este despre Zelda Fitzgerald. Mi-e greu însă să spun ce îşi propune autoarea cu această carte. Deşi plină şi de detalii biografice, şi de interpretări psihologice, cartea suferă, pentru că scriitura nu are stil. Unul din aspectele bulversante este utilizarea timpurilor verbelor. Alternanţa dintre imperfect şi prezent m-a năucit mai ceva decât serpentinele de la Timişu de Sus şi până la urmă am renunţat şi n-am mai încercat nici să contemplu povestea (mirajul imperfectului) şi nici să mă scufund în ea (tentaţia prezentului). Rezultatul acestei detaşări este că pot spune că am citit articole ştiinţifice care m-au înfiorat artistic mai mult decât această carte.
Acum despre subiectul în sine. Capitolul lui Hadley cea supusă începe cu diverse citate din alte biografii şi cărţi scrise despre ea de femei care şi-au numit fiicele după această primă doamnă Hemingway. Dacă au avut vreun motiv să facă acest lucru, doamna Liiceanu nu m-a convins, pentru că Hadley pare total neinteresantă din absolut orice punct de vedere iar high point-ul vieții ei cu Hemingway a fost actul ratat de a-i face pierdute în tren manuscrisele produse în trei ani de muncă, deși în acest caz nu e deloc vorba de o ratare, ci de un maxim succes în a transmite un mesaj clar: Urăsc munca ta. Cât despre dorința ei de fuziune, aici sunt în dezacord cu autoarea, Hadley nu dorea să fuzioneze cu Hemingway, ci să-l atragă pe el în lumea ei absolut normală și neieșită din comun. Ceea ce nu e o dovadă de prea multă supușenie. Singurul beneficiu al acestui capitol a fost că am mai aflat apoi câte ceva și despre celelalte soții ale lui Hemingway, mai ales a treia, Martha Gellhorn, care pare că a fost un personaj remarcabil și, măcar din când în când, lumea ar trebui să spună despre Hemingway că a fost al treilea soț al Marthei Gellhorn. A, există și film, l-am înscris pe lista binecunoscută.
După ce am citit capitolul Zelda cea rebelă, am decis că F. Scott Fitzgerald nu mai este unul din scriitorii mei preferați. Câteodată mai mult e mai puțin, și poate nu trebuie să afli prea multe despre scriitorii care chiar îţi plac. În orice caz, în deciziile ei de a-l lăsa pe Fitzgerald să copieze din jurnalul ei, să semneze povestiri scrise de ea şi, în general, să o împingă să devină un personaj despre care el să poată scrie, Zelda pare mai supusă, deşi nu în termeni clasici, decât neinteresanta Hadley. Curioasă mi se pare remarca scriitoarei despre felul în care e normal ca dintr-o viaţă împărtăşită să reiasă o scriere care aparţine amândurora, indiferent care din cei doi a scris-o (în acest caz, amândoi, separat). E curioasă pentru că pare a fi dovada unei adevărate fuziuni, pe de o parte, așa cum Hadley cea pragmatică probabil că nu ar fi putut nici măcar să-și închipuie că-și dorește. Pe de altă parte, e curios ca un scriitor, care a trecut conștient prin actul de a scrie, să-și închipuie că textul e primordial, autorii nu contează, adică sunt interschimbabili, dacă am trăit o anumită viață, evident lângă alții, oricare dintre noi poate scrie același lucru. Cumva, această idee contrazice ideea posibilităţii creaţiei – în fapt, nu putem crea nimic, suntem doar nişte vehicule ale creaţiei (altcuiva). Sună mistic.
Am zis că anul acesta voi scrie cu fraze mai scurte, dar nu e vina mea, textul aşa este, eu sunt doar cea care îl consemnează.
Cartescu 