Am terminat Preludiul Fundaţiei de Asimov acum câteva zile. Mi-a luat ceva mai mult să o termin pentru că, dacă e ceva ce mă adoarme negreşit, este cititul pe Nook. Nu ştiu cum şi de ce, dar cert e că din cărţile tipărite pot citi mai mult şi, în plus, reuşesc să le plasez pe noptieră şi să sting lumina înainte de a adormi. Cu Nook-ul mă trezesc pe la ora 3, cu lumina aprinsă şi încercând să-mi dau seama dacă i-am dat deja vreun cot fatal sau încă mai trăieşte.

Nu că mi s-ar fi părut cartea plictisitoare, ba chiar a reuşit să mă surprindă la final, pentru că între atâtea picoteli şi aţipiri, uitasem că o să aibă şi un final. Le voi citi şi pe celelalte, dar nu chiar acum, pentru că mi se pare că e genul de scriere care nu rezistă timpului, tocmai pentru că a fost atât de bine integrată în timp. E greu, dacă nu chiar imposibil, să concurezi cu bugetele hollywoodiene de efecte speciale. Şi e oarecum naivă pentru că insistă să ne explice lucruri care nu au nevoie de explicaţii. Şi nu ne explică altele care ar avea nevoie, dar e evident că nu pot fi explicate.

Apoi am încercat să citesc Omul Pozitronic, care e ok dar nu a prea mers, am citit începutul din The Hobbit, care n-a mers pentru că e scrisă pentru copii şi din film nu e evident acest lucru, dar din carte este, am citit începutul unei cărţi de Rodica Ojog-Braşoveanu, care nu m-a prins pentru că nu sunt în dispoziţie de concediu. Mai am o serie de cărţi de care nu am chef să mă apuc pentru că sunt triste. Nu ştiu ce să fac.