Cea mai importantă masă a zilei

micdejunlatiffany-4714

Fac parte din puținele persoane de pe planetă care nu au văzut filmul, așa că singura idee preconcepută pe care o aveam despre carte este că e „ușoară”. Aveam dreptate doar în sensul în care cartea este ușor de citit, nici n-ai început-o bine că s-a și terminat, și nu doar pentru că e scurtă.

E o poveste tristă, dar scrisă cu umor, despre cum îți poți căuta fericirea ignorând realitatea (și despre alte lucruri pe care dacă le-aș scrie ar părea niște platitudini, așa că prefer să păstrez misterul). Pentru mine, din combinația surprinzătoare a acestor ultime două cărți pe care le-am citit a rezultat că poți zâmbi, indiferent ce ți se întâmplă, fără să fii neapărat tâmpit, că poți privi lucrurile cu curiozitate și că poți fi detașat și implicat în același timp. Cu revelațiile astea, mai rămâne să mă retrag într-un templu undeva și să public de acolo o avalanșă de cărți care l-ar înverzi de invidie pe Paulo Coelho.

Acuma că toată lumea s-a asigurat că ultimele mele postări nu sunt începutul unei cruciade literare și că navighez liniștită pe ape superficiale, trebuie să recunosc că nuvela lui Capote m-a speriat un pic. Bine, mai întâi m-a enervat pentru că mi s-a părut că e o bălărie lejeră.  Apoi m-am speriat pentru că mi-am dat seama că nu e.

Mă așez comod să văd filmul și mai filosofez după.

Istoria care omoară lumi

Am terminat Ora 25. Am găsit și filmul, am de gând să-l văd. Am mai citit oarece critici și comentarii mai mult sau mai puțin literare în jurul anti-utopiilor produse de Orwell si Huxley, în linie cu care se pare că este și această carte, dar nu sunt prea încântată de nici unul din review-uri. Însă am dat peste niște chestii destul de interesante, unele chiar amuzante, dacă vreți să vedeți o comparație între 1984 si BNW în benzi desenate, o găsiți aici. La întrebarea care din cei doi vizionari a câștigat, respectiv care previziune dezastruoasă a devenit realitate, răspund și eu, ca mulți alții: Huxley, evident.

Revenind însă la romanul în cauză, mie nu-mi este evident că e (doar) o parabolă. Nu cred că e un avertisment pentru generațiile viitoare, cred că e o atenționare pentru prezent. Problema nu e că lucrurile ar putea degenera, ci că ele au degenerat deja și nu se mai poate face nimic să fie întoarse din drum. Credeam că e un roman despre oameni care au suferit în război și din cauza asta mă temeam să-l citesc. Mă pregăteam să mă indignez împotriva naziștilor sau comuniștilor, după cum va fi cazul. Nu am anticipat că această carte nu oferă nici un punct de sprijin. Nu există nimic (realist) pentru care să lupți, nici una din ideologiile moderne nu este bună, omul este ca un șoarece prins într-un mecanism infernal pentru care nu există happy end, nu există eliberare, salvatorii sunt doar alți ucigași, iar cei care te salvează de ei la fel, și tot așa, ca într-o matrioșca a terorii fără sfârșit.

Dacă omul ăsta a avut dreptate câtuși de puțin în ce spune în carte, unde am ajuns noi acum, ca civilizație? Ne-am robotizat? Am devenit doar cetățeni, am uitat să fim oameni? Îmi dau seama că eu nu înțeleg despre ce lume pierdută vorbește autorul, nu mi-o pot închipui (înspre binele meu desigur, mai bine să nu știu ce aș fi putut avea). Nu mi-o pot închipui pentru că nu îmi pot închipui alegerile pe care le fac personajele. Dacă te lași dus de val (de carte adică) ai impresia că totul este o fatalitate și nu se putea altfel, dar nu este așa, personajele pot avea și altă soartă, sau ar fi putut face alte alegeri care să aibă alte consecințe.  Privind realist situațiile, eu nu mă regăsesc în alegerile lor. Ce mă neliniștește însă este senzația că îmi scapă ceva.