Am început să citesc Ora 25 cu două strângeri de inimă, dacă se pot număra strângerile de inimă. Una, pentru că mă temeam că e o carte foarte tristă și deci greu de citit. Mă și vedeam hohotind de plâns, citind și hohotind, ați prins imaginea. Când colo, nu e deloc așa. Cartea se citește destul de ușor, mai am puțin și o termin. De tristă, e tristă. Aduce un pic cu We the Living, a lui Ayn Rand, pe care am citit-o mai demult, dar nu e așa lacrimogenă. Sau poate eu m-am mai desensibilizat. A doua strângere de inimă venea din laudele pe care le-am citit la adresa autorului. Totuși, nu e de colo să compari pe cineva cu Orwell, Kafka și Huxley. Pe cineva român. De care n-am auzit. A cărui carte nu e în vitrina tuturor librăriilor, ci am găsit-o într-o librărie religioasă, pentru că autorul a fost preot. Ei bine, da, după umila mea părere, C. Virgil Gheorghiu poate sta pe același raft cu ei toți trei. Indignarea vine din faptul că nu stă și că nu suficientă lume a auzit de el.
Cartescu 