Nu, nu este un roman de dragoste. Sau poate este, și nu neapărat în sensul evident din titlu.  Dacă această carte s-ar fi numit Cum să crezi în Dumnezeu, în loc de Cum să uiți o femeie, succesul ei ar fi fost poate mai mare, dar mai mult ca sigur măsurat pe o altă audiență. Cartea este o combinație ciudată de realism cu iz de tutun stătut și șosete ude și popularizare lejeră a vieții întru credință. Sună de parcă ar fi un roman prost, dar nu e. E ca în viață, câteodată. Unele părți sunt așa de reale de-ți vine să urli, iar altele așa de văzduhiste că nu știi dacă să râzi sau să te sperii. Per ansamblu, cartea m-a lăsat cu o întrebare nerăspunsă, și anume, așa a vrut autorul să spună, că toate lucrurile se leagă, Dumnezeu e mare, predă-te Lui chiar acum, etc, etc, sau pur și simplu a găsit două situații antitetice, pe care le-a pus una în fața celeilalte și ne lasă pe noi să alegem ce interpretare vrem? Personal, prefer această ultimă variantă, pentru că e cea în care autorul e cu adevărat un creator și ne lasă și nouă amărâților posibilitatea de a fi, măcar un pic.