E foarte frustrant să nu-ți amintești nimic din ceea ce citești. Cartea asta a fost una dintre cele mai importante cărți pe care le-am citit și totuși nu aș fi putut să povestesc nimic din ea. Dovadă că am citit recent Soluția Schopenhauer și nu mi-am dat seama că e după același model. Am hotărât să o recitesc în pauza dintre volumul 1 și 2 al vieții lui Freud (mă rog, una din variantele ei), dar este ca și cum aș citi-o prima dată. Nu-mi dau seama de ce mă simt așa descumpănită, pentru că de fapt nu mă așteptam să o citesc cu aceiași ochi ca la 18 ani și oricum, nu e o surpriză pentru mine faptul că am uitat acțiunea și am reținut doar emoțiile mele. Din fericire, să te ții minte pe tine este oricând preferabil.
Din ce am citit până acum, mi se pare mult mai închegată decât Soluția Schopenhauer. Aproape că mi-e teamă să văd filmul pentru că nu țin să aflu în ce fel a fost măcelărită cartea.
Cartea este ficțiune în ceea ce privește întâlnirea dintre Breuer și Nietzsche, dar mă întreb în ce măsură Breuer, personajul principal, este inventat. Așa cum este construit, ar putea fi în același timp o proiecție și o idealizare a autorului însuși, poate chiar cu rol auto-terapeutic. Dacă e așa, atunci și Soluția Schopenhauer poate fi interpretată fix din aceeași perspectivă: tânărul insensibil și bătrânul înțelept sunt una și aceeași persoană, și anume autorul, iar povestea lor este exact cea a vieții pe care ai fi dispus să o repeți la infinit: bătrânul moare la final, tânărul îi integrează experiența, îl repetă. Aparent, a explora legăturile dintre terapie și filosofie are o mai mare valoare terapeutică decât oricare din ele separat. Sunt curioasă cum o fi cartea nouă, despre Spinoza și nazism.

