Terapie vs filosofie

E foarte frustrant să nu-ți amintești nimic din ceea ce citești. Cartea asta a fost una dintre cele mai importante cărți pe care le-am citit și totuși nu aș fi putut să povestesc nimic din ea. Dovadă că am citit recent Soluția Schopenhauer și nu mi-am dat seama că e după același model. Am hotărât să o recitesc în pauza dintre volumul 1 și 2 al vieții lui Freud (mă rog, una din variantele ei), dar este ca și cum aș citi-o prima dată. Nu-mi dau seama de ce mă simt așa descumpănită, pentru că de fapt nu mă așteptam să o citesc cu aceiași ochi ca la 18 ani și oricum, nu e o surpriză pentru mine faptul că am uitat acțiunea și am reținut doar emoțiile mele. Din fericire, să te ții minte pe tine este oricând preferabil.

Din ce am citit până acum, mi se pare mult mai închegată decât Soluția Schopenhauer. Aproape că mi-e teamă să văd filmul pentru că nu țin să aflu în ce fel a fost măcelărită cartea.

Cartea este ficțiune în ceea ce privește întâlnirea dintre Breuer și Nietzsche, dar mă întreb în ce măsură Breuer, personajul principal, este inventat. Așa cum este construit, ar putea fi în același timp o proiecție și o idealizare a autorului însuși, poate chiar cu rol auto-terapeutic. Dacă e așa, atunci și Soluția Schopenhauer poate fi interpretată fix din aceeași perspectivă: tânărul insensibil și bătrânul înțelept sunt una și aceeași persoană, și anume autorul, iar povestea lor este exact cea a vieții pe care ai fi dispus să o repeți la infinit: bătrânul moare la final, tânărul îi integrează experiența, îl repetă. Aparent, a explora legăturile dintre  terapie și filosofie are o mai mare valoare terapeutică decât oricare din ele separat. Sunt curioasă cum o fi cartea nouă, despre Spinoza și nazism.

Istorie și isterie

Am terminat Turnul nebunilor, până la urmă m-a prins și mi-a plăcut, dar tot mi se pare că perspectiva autorului nu este foarte clară. Bănuiesc că e dificil să scrii o carte istorică în care chiar să surprinzi atmosfera momentului și esența personajelor. Ce nu mi-a plăcut este că autorul nici nu se imersează total în epocă, nici nu adoptă o perspectivă critică asupra ei de pe poziții contemporane. Tratează lucrurile ca și cum ar ști ce urmează să se întâmple, dar nu vrea să ne spună explicit și încearcă să fie politically correct într-un fel care taie, dacă nu toată, dar o mare parte din savoarea poveștii.

Acum și părțile bune. Nu sunt o cititoare de biografii, decât în măsura în care reușesc să mă identific cu împricinatul. Și m-am identificat cu formula lui profesională: jumătate din timp pentru practică și câștigat bani și jumătate din timp pentru studiu, scris articole, cercetare. Cel puțin după cum reiese din carte, Freud era a man with a mission, care nu se oprea niciodată și pentru care lucrurile s-au înlănțuit într-un fel pe care nu pot decât să îl invidiez cu maximă sinceritate. Perseverența lui nu a fost motivată de aprecierea contemporanilor (deși sunt sigură că i-ar fi plăcut să se bucure de ea mai devreme) ci de un drive interior care face ca nici o altă turnură a lucrurilor să nu fie posibilă.

Înainte să trec la volumul 2 vreau să recitesc prima parte din istoria psihanalizei de Elizabeth Roudinesco, De la Sigmund Freud la Jacques Lacan. Am citit-o acum vreun an și ceva, nu mai știu dacă am scris despre ea, oricum este genul de carte care te face să te simți foarte, foarte ignorant (inițial scrisesem prost și incult, da acu o citesc a doua oară, așa că am evoluat). Și mai vreau să citesc încă o dată Plânsul lui Nietzsche a lui Irvin Yalom. Dacă e bal, bal să fie!