Am terminat Plânsul lui Nietzsche și am ajuns la concluzia că autorul nu doar scrie despre viața pe care o repetăm la nesfârșit, ci o și repetă (viața, adică), să fie mai convingător. Nu îmi e foarte clar de ce a mai scris Soluția Schopenhauer, totul era deja scris în cartea asta, mult mai bine și mai inspirat. Nu sună prea drăguț ce zic eu, dar nu mă mai bazez pe propriile mele evaluări, în ultima vreme mi-e greu să mă decid dacă eu m-am purtat drăguț, dar lumea este rea și slabă, sau dacă eu am fost oricare-ar-fi-opusul-lui-drăguț și am cules ce am semănat. Oricum, în lumea mea este posibil să fie ambele adevărate în același timp. Deși amândouă par false. Hm.. Sună a filosofie ieftină, dar promit să nu scriu decât maxim două cărți similare pe tema asta.

Revenind doar la subiect, nu și pe meleaguri mai verzui, și ca să o citez pe fiică-mea, întreb: „Ce observați voi în această carte?”, mai precis, ce am învățat, cu ce am rămas, sau cu ce am plecat. După ce m-am distrat observând cu cât amuzament erau terciuiți în carte germenii (fictivi) ai terapiei cognitiv-comportamentale, am rămas cu ideea că a crede că viața se repetă la nesfârșit poate avea un efect similar cu a trăi ca și cum vei muri mâine, dar împreună au un efect năucitor. Unde o să ducă năuceala asta, vom vedea.