Am terminat Turnul nebunilor, până la urmă m-a prins și mi-a plăcut, dar tot mi se pare că perspectiva autorului nu este foarte clară. Bănuiesc că e dificil să scrii o carte istorică în care chiar să surprinzi atmosfera momentului și esența personajelor. Ce nu mi-a plăcut este că autorul nici nu se imersează total în epocă, nici nu adoptă o perspectivă critică asupra ei de pe poziții contemporane. Tratează lucrurile ca și cum ar ști ce urmează să se întâmple, dar nu vrea să ne spună explicit și încearcă să fie politically correct într-un fel care taie, dacă nu toată, dar o mare parte din savoarea poveștii.

Acum și părțile bune. Nu sunt o cititoare de biografii, decât în măsura în care reușesc să mă identific cu împricinatul. Și m-am identificat cu formula lui profesională: jumătate din timp pentru practică și câștigat bani și jumătate din timp pentru studiu, scris articole, cercetare. Cel puțin după cum reiese din carte, Freud era a man with a mission, care nu se oprea niciodată și pentru care lucrurile s-au înlănțuit într-un fel pe care nu pot decât să îl invidiez cu maximă sinceritate. Perseverența lui nu a fost motivată de aprecierea contemporanilor (deși sunt sigură că i-ar fi plăcut să se bucure de ea mai devreme) ci de un drive interior care face ca nici o altă turnură a lucrurilor să nu fie posibilă.

Înainte să trec la volumul 2 vreau să recitesc prima parte din istoria psihanalizei de Elizabeth Roudinesco, De la Sigmund Freud la Jacques Lacan. Am citit-o acum vreun an și ceva, nu mai știu dacă am scris despre ea, oricum este genul de carte care te face să te simți foarte, foarte ignorant (inițial scrisesem prost și incult, da acu o citesc a doua oară, așa că am evoluat). Și mai vreau să citesc încă o dată Plânsul lui Nietzsche a lui Irvin Yalom. Dacă e bal, bal să fie!