Cronica ideilor tulburătoare este o colecție de mini-eseuri care fac ceea ce promit, adică te pun pe gânduri. Cum ar fi, ne întreabă autorul, să deschidem televizorul și crainicul să ne spună că azi nu s-a întâmplat nimic vrednic să ne răpească jumătatea de oră pe care am putea să o petrecem cu copiii, plimbându-ne prin parc, sau citind o carte? Pe mine m-a șocat ideea că a existat un timp în care acest lucru se întâmpla cu adevărat și era spus cu toată seriozitatea. Și nu din cauză că se întâmplau în lume mai puține lucruri decât acum, ci din cauză că noțiunea de „știre” avea alt sens. Astăzi sunt știri non-stop, pe multiple canale, și totuși nu știm mai nimic. Poate că de fapt vrem doar să ne închipuim că știm, că suntem la curent, sau, și mai grav, ideea de știre s-a golit complet de conținut. Poate ce vrem este să fim un pic zguduiți de 10 morți, 4 accidente grave și câteva spintecări, ca să ne simțim liniștiți că încă suntem oameni, avem sentimente și ne pasă de ceilalți (desigur, fără implicații, că nu știu pe nimeni care să fi dus portocale la spital unui om numai pentru că l-a văzut la știri cu mațele pe afară). Și asta în timp ce nu prea avem timp să ne vedem prietenii, cu familia ne adunăm din paști în paști, iar atunci când ne adunăm discutăm și cu unii și cu alții aceleași banalități pe care le-am discutat și ultima dată când ne-am văzut, probabil acum șase luni. Ce-ai mai făcut? – mă întreabă cineva cu care nu m-am mai văzut de nu știu când. Mă gândesc: oare ce să-i povestesc? Ce realizări minunate am mai avut? Ce supărări m-au făcut să trec cu mașina pe roșu la semafor? Ce mai face copilul? (da, unii oameni când întreabă ce ai mai făcut nu doresc câtuși de puțin să afle ce ai făcut tu, de fapt se referă la copil) Varianta scurtă (și incompletă, seacă și necredibilă)? Varianta lungă (și plictisitoare și generatoare de vinovății că m-au lăsat baltă atâta vreme)? Așa că răspund convenabil: Mai nimic. Aceleași lucruri. Astăzi nu sunt știri.
Lună: mai 2012
filosofeli
Am terminat Plânsul lui Nietzsche și am ajuns la concluzia că autorul nu doar scrie despre viața pe care o repetăm la nesfârșit, ci o și repetă (viața, adică), să fie mai convingător. Nu îmi e foarte clar de ce a mai scris Soluția Schopenhauer, totul era deja scris în cartea asta, mult mai bine și mai inspirat. Nu sună prea drăguț ce zic eu, dar nu mă mai bazez pe propriile mele evaluări, în ultima vreme mi-e greu să mă decid dacă eu m-am purtat drăguț, dar lumea este rea și slabă, sau dacă eu am fost oricare-ar-fi-opusul-lui-drăguț și am cules ce am semănat. Oricum, în lumea mea este posibil să fie ambele adevărate în același timp. Deși amândouă par false. Hm.. Sună a filosofie ieftină, dar promit să nu scriu decât maxim două cărți similare pe tema asta.
Revenind doar la subiect, nu și pe meleaguri mai verzui, și ca să o citez pe fiică-mea, întreb: „Ce observați voi în această carte?”, mai precis, ce am învățat, cu ce am rămas, sau cu ce am plecat. După ce m-am distrat observând cu cât amuzament erau terciuiți în carte germenii (fictivi) ai terapiei cognitiv-comportamentale, am rămas cu ideea că a crede că viața se repetă la nesfârșit poate avea un efect similar cu a trăi ca și cum vei muri mâine, dar împreună au un efect năucitor. Unde o să ducă năuceala asta, vom vedea.
