Postul anterior a funcționat miraculos, am terminat Imagini frumoase. Mi s-a părut subțirel, recenziile pe care le-am citit au fost mai pline de substanță decât cartea. În afară de memorii, cred că Simone de Beauvoir a dat ce avea mai bun ca scriitoare în Mandarinii.

Lăsând însă la o parte critica, rămâne valabilă una din întrebările cărții: cum îi protejezi pe copii de lumea exterioară? Ar trebui să-i protejăm? Ar trebui să-i învățăm să se descurce, să fie ca restul, să se amestece în mulțime? Probabil că pentru sănătatea lor psihică ar fi util să facem acest lucru. Dacă am fi în stare. Pentru că până la urmă, orice am face, tot modelul nostru îl arătăm. Dacă îi învățăm să fie critici, să nu ne mirăm că nu vor avea mulți prieteni, probabil la fel ca noi. Dacă în acelaști timp le transmitem ideea că lumea reacționează greșit la critica lor, vor fi neadaptați, probabil la fel ca noi. Dacă vrem să le transmitem niște valori și în același timp ne așteptăm ca ei să reușească într-o lume pe care noi o percepem ca nerespectând aceste valori, e ceva în neregulă cu noi, nu cu lumea.

Și atunci, care e soluția? Să-i înveți să fie complianți, plăcuți de ceilalți, maleabili ca plastilina? Sau, mai rău, duplicitari, într-un fel cu unii, într-un fel cu alții? Eu cred că nici una din aceste abordări nu este o soluție. Ca să le putem arăta soluția, trebuie să o căutăm noi, să o aflăm și să o punem în practică. Poate că încercarea noastră de a simplifica lucrurile nu se potrivește aici. Nu în extreme vom găsi ce căutăm. De aceea cred că soluția eroinei cărții (că totuși de la carte a pornit totul, și de la o discuție la o petrecere de pitici) e falsă, pentru că niciodată sacrificiul părintelui nu învață copilul altceva decât să se sacrifice. Așa că eu continui să cred că singurul lucru pe care pot sa-l ofer copilului meu în lumea asta contradictorie este să mă străduiesc mai mult să-i dau eu de cap, să-i văd eu sensul, să pot integra eu albul și negrul și apoi cred că va fi și ea ok.